" O ricât ai fi de atent oamenii îți pun piedici. Fiecare va fi pentru tine o problemă dacă nu știi să fii liber . Îl vei osândi în timp ce, în realitate, responsabilul ești tu pentru că nu știi să te păzești. Deoarece toți ne produc numeroase greutăți în viață, întotdeauna avem nevoie de luminare. Această luminare n-o putem câștiga în legăturile noastre cu oamenii. În întâlnirile noastre ne exprimăm trăirile noastre, bucuria, pacea, luminarea, sfințenia noastră. Dar toate acestea le dobândim în tăcere, la rugăciune, prin legătura noastră cu Dumnezeu , în chilia noastră. Nimeni nu ajunge sfânt din legăturile sale cu oamenii. Numai chinuri, necazuri, dureri poți să ai de la ceilalți, pentru care poți cere de la Dumnezeu o plată. Așadar, locul în care ne vom sfinți, ne vom lumina, ne vom umple va fi chilia noastră. Iar locul în care ne vom goli bateria, ne vom stoarce energia, vor fi frații noștri. […] DE LA ISIHIE VINE DISCERNĂMÂNTUL Discernământul desființează mândria , împ...

  Cât de des se mărturisesc şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine călugării din această mănăstire? Ce recomandați mirenilor în această privință? Ați putea să ne spuneți câteva cuvinte despre relația dintre cele două Taine? Dacă subliniem, cum este normal, carac-terul euharistic al adunării noastre mona-hale şi dacă Sfânta Liturghie zilnică este cu adevărat sufletul vieții din mănăstire, de unde decurg celelalte activități, nu impunem totuşi un ritm general şi uniform pentru Sfânta Spovedanie nici pentru Sfânta Împărtăşanie. Căci aceste două Sfinte Taine relevă viața personală a călugărului, care se stabileşte împreună cu părintele duhovnic. Unii pot să se împărtăşească des: de trei, patru, cinci sau şase ori pe săptămână, alții mai rar. Nu există în acest lucru o diferență de valoare, ci adaptarea la necesitățile proprii ale fiecă-ruia pentru întărirea omului lăuntric. Întrebarea despre Împărtăşania deasă, când este pusă la modul general şi abstract, ca un principiu, este o problemă ...

" Gheronda, acum mi-am dat seama de imaturitatea suflerului meu în ceea ce priveşte rugăciunea. La munca de obste, m-am încredințat că nu-mi pot ține mintea la rugăciune, Sora s-a dus la munca de obşte și acolo și-a amintit că trebuie să spună rugăciunea lui lisus. A început să spună „Doamne, lisuse Hristoase, miluiește-mă!” și voia să-și ţină mintea la rugăciune. Dar a înţeles că nu putea să aibă o stare de rugăciune. Dacă nu semeni, cum vei secera (cf. Gal. 6, 7)? Dacă nu ai câştigat rugăciunea, cum vrei acum ca mintea ta să urmărească cuvintele rugăciunii? Ca să-ţi ţii mintea la rugăciune, ca să reușești ceva, mai ales la muncile în comun, unde sunt mulți alţii, trebuie să fi lucrat asupra inimii tale. Trebuie să fi lucrat la tăierea voii şi a părerilor tale. Altfel, toate acestea sunt un vuiet, iar mintea ta va merge acolo, iar tu vei crede că te rogi. Şi, aşa cum se întâmplă de obicei, surorii i s-a părut că erau de vină munca în comun, gălăgia, oboseala şi discuţiile.  Cu si...

  "Gheronda, vreau să vă întreb ceva. La priveghere şi în postire este Dumnezeu? Pot să vă spun că nu este. Este în trăirea puternică a lepădării de sine, în trăirea negrăitei libertăți lăuntrice a inimii faţă de toate.  Întrebarea ei exprimă o anumită frământare, aşa că acum intrăm în problemele vieţii monahale. Mirenii spun că monahismul este greu. Se spune că un întemniţat a văzut niște oameni că vin să-l viziteze. În acel moment ploua, iar el se mira: „Cum trăiesc oamenii! Cum pot umbla prin ploaie?” Tot așa şi mirenii spun că monahismul este greu. Nu există naivitate mai mare decât aceasta, pentru că viaţa monahală este o viaţă frumoasă, de odihnă, un sabat veşnic. Este veșnicul sabat, odihna veşnică și pregustarea tuturor bunătăţilor viitoare.  Are viața monahală probleme? Haideţi să vedem una dintre problemele ei și dacă o au şi mirenii.  Se vede că sora aceasta a luptat și nu L-a găsit pe Dumnezeu în priveghere și în postire. Postul exprimă dorința după Dumne...

 

„Am o tendinţă de a fi centrul preocupărilor şi al interesului celorlalți. ”  O felicit pe această soră. Este un om corect și cinstit și, printr-o astfel de introspecţie și cunoaștere de sine, cred că poate să înainteze spre o adevărată comuniune care, în mod sigur, provine din comuniunea cu Dumnezeu.  Am spus că iubirea, de obicei, este o legătură omenească; chiar înainte să se nască, ea este condamnată la nereușită. Adevărata iubire este iubirea în Hristos, care înseamnă dispariţia egoului și punerea celuilalt în locul meu. „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, spune Domnul (Mt. 19, 19). Întrucât celălalt are întordeauna întâietate, înseamnă că am iubire atunci când existenţa mea este absorbită de umbra crucii, de viaţa lui Dumnezeu şi de neîncetata privire a celuilalt. În acese sens, iubirea înseamnă unire cu Dumnezeu, părtășia cu firea dumnezeiască (cf. 2 Ptr. 1, 4), nu o legătură personală, ci o intrare a persoanei în comuniunea cerească. Adică  iubirea ...

  Încep să vreau să mă rog curat. Ce înseamnă curat? Spunem casă curată, și înțelegem prin aceasta o casă pe care am pregătit-o, pe care am golit-o de tot ceea ce era de prisos, și am deschis-o ca să primim în ea pe cel invitat. Așa este și locașul sufletului nostru, curat, adică deschis și gol, gata pentru tronul lui Dumnezeu. Încep să mă simt curat, dar și nepătimaș, adică fără nicio altă inspirație a minții mele sau inimii mele. Comuniunea cu Dumnezeu Ați văzut cum pe toate le rânduiește Duhul Sfânt? De cum pătrunde în minte, și începe să îndemne spre dragoste. Încearcă să atragă duhul, ca să-l facă să urce el singur, singur să vrea să zboare ca să ajungă la Duhul. Duhul însă este deasupra lui, este împreună cu el. Cu cât duhul omului simte deasupra lui Duhul Sfânt, cu atât simte o nefrică în fața neantului și atunci urcă. Dar cu cât se înalță, vede că Acela urcă și El mai sus și astfel se aprinde dragostea și urcușul devine și mai abrupt, desăvârșit vertical. Duhul Sfânt, așada...

 " D acă luăm invidia în sensul că îl invidiez pe omul acesta și-l resping, atunci invidia este expresia unei neputințe lăuntrice, dar și a unei iubiri anormale. Adică îl iubesc într-un mod egoist și exclusivist, cred că am drepturi în viața lui și că el are obligații față de mine, că trebuie să-mi dea socoteală unde merge și ce face. Invidia, așadar, este o tulburare a legăturilor noastre datorate prisosului de energie lăuntrică sufletească, psihică. Invidia este orice întoarcere către celălalt, care pornește de la ceva exagerat, dintr-un zel, dintr-o fierbere. Prin urmare, zelul poate să fie interesul meu, iubirea mea, grija mea de-al mântui, de-al ajuta să iasă din păcat, să ajungă copil al lui Dumnezeu. Această fierbințeală este o goană lăuntrică nefirească, o înregimentare duhovnicească nefirească. Opus lui „a pizmui” este „a cârti”, care vine de asemenea dintr-o neputință a sufletului. Cârtesc înseamnă că protestez, neg, mă plâng, sunt strâmtorat, nu sunt satisfăcut. Această...

 „Simt că trăiesc atunci când ceilalți mă bagă în seamă și mă acceptă, când îmi vorbesc şi îmi recunosc valoarea, când îmi răspund, când îmi dau importanţă şi mă iubesc. Când nu îmi dau atenția necesară, când îi întreb şi nu îmi răspund, când insist şi ei tot nu îmi răspund sau, dacă stărui, îmi dau un răspuns care nu se potriveşte cu părerea mea, atunci mă topesc şi sufăr . Doar puţin să mă treacă cu vederea, puţin să-mi arate că nu sunt eu centrul atenţiei lor, mă pierd de îndată şi fac cele mai absurde lucruri tocmai ca să pot fi în centrul atenției şi al iubirii celorlalți. Dar, pe cât mă promovez pe mine, pe atât sunt uitat de către ceilalti. ”  Cu siguranţă, aceasta este o simţire a sinelui omului, pentru că cine poate fi satisfăcut de iubirea celorlalți? Egoul nu se satură. Care idol a spus vreodată: „Îmi ajung jertfele voastre”? Cine a spus vreodată: „Ajunge, nu-mi mai da și altceva”? Nimeni, niciodată. Tot aşa, cine caută iubirea celorlalţi devine, din acel moment, un...

  „ 𝐴 𝑐𝑒𝑎𝑠𝑡𝑎 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑏𝑢𝑛𝑎𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑙𝑢𝑖 𝐷𝑢𝑚𝑛𝑒𝑧𝑒𝑢 𝑐𝑎 𝑖𝑛 𝑐𝑙𝑖𝑝𝑎 𝑖𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑒 𝑖𝑛𝑡𝑜𝑎𝑟𝑐𝑒 𝑜𝑚𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑝𝑎𝑐𝑎𝑡𝑒𝑙𝑒 𝑙𝑢𝑖, 𝑖𝑙 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑐𝑢 𝑏𝑢𝑐𝑢𝑟𝑖𝑒 𝑠𝑖 𝑛𝑢-𝑖 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑜𝑐𝑜𝑡𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑎𝑐𝑒𝑙𝑒 𝑝𝑎𝑐𝑎𝑡𝑒, 𝑝𝑟𝑒𝑐𝑢𝑚 𝑠-𝑎 𝑠𝑐𝑟𝑖𝑠 𝑖𝑛 𝐸𝑣𝑎𝑛𝑔ℎ𝑒𝑙𝑖𝑎 𝑑𝑒𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑓𝑖𝑢𝑙 𝑚𝑎𝑖 𝑡𝑎𝑛𝑎𝑟”. "Cât de bun este Dumnezeu! Ce Dumnezeu avem și ce facem noi! Îndată ce se pocăiește cineva, Dumnezeu îi uită păcatele, îl primește, îl îmbrățișează cu bucurie și nu-i mai socotește acele păcate, nu-l judecă și nu-l întreabă despre păcatele pe care le-a făcut. Vin unii să se spovedească și dă-i, și dă-i... cu detaliile: am făcut asta, alta, să vă mai zic și cealaltă ca să-mi iasă din cap. Desigur îi ascultăm, pentru că, dacă nu-l asculți pe vreunul și îi spui: Bine, știam asta, vei vedea că i se întunecă sufletul. Adică nu-l interesează cu adevărat ce vrea Dumnezeu, ci să-și facă treaba lui, să le spună pe toate,...

  " C ând sunt cinstit și mă cercetez pe mine însumi, atunci mă văd ca într-o oglindă. Aceasta îmi dă îndrăzneală și dragoste pentru Dumnezeu, dar și încredere. În paralel însă cu oglinda inimii mele, cu conștiința bună, cu trăirile duhovnicești, cu experiența mea duhovnicească, văd ce are în inima lui și altul care este lângă mine. Adică dobândesc harisma discernământului și a străvederii. Când cineva este afundat în păcat, îi vede pe toți păcătoși și osândește pe toată lumea. Când este răutăcios, viclean, când urăște, atunci suspectează neîncetat de păcate pe ceilalți. Aceasta se întâmplă pentru că propria lui oglindă, care este conștiința lui, este o mare înspumată. Nu poate să vadă deci nimic altceva la tovarășii săi în afară de umbre. Păcătosul nu poate să-i laude pe ceilalți oameni. „Întrebă-mă pe mine, dacă vrei să știi cine-i cutare”, îți spune el despre cineva. Și este sigur că nu există om care să nu osândească și să nu critice pe aproapele său și să nu fie mustrat de co...

" Am luat grădina la rând şi am început să adunăm pietrele. Pe rândul meu eram patru surori. Lucram toate în tăcere și adunam repede pietrele. Cu cât mai repede le adunam, cu atâta mai frumos şi mai dulce spuneam rugăciunea. Dintr-o dată am ajuns la capătul rândului. Ne-am uitat înapoi şi celălalte surori nu se vedeau. Am început şi al doilea rând. Gheronda, asa va fi şi în rai? Unii vor alerga înainte, iar ceilalți vor veni în urma lor și nu-i vor putea ajunge?”  "Faptul că sora noastră are viteză în muncă se datorează probabil binecuvântării lui Dumnezeu, Care i-a dat o sănătate bună, în timp ce altă soră este neputincioasă trupește. Dar probabil că a doua soră consideră că trebuie să meargă încet-încet sau că mintea ei este prinsă cu o anumită problemă. Omul care are o problemă sau pe care îl preocupă ceva sau care are o dorinţă nu poate înainta  în muncă, toate îi ies pe dos. Nu există ceva mai rău care să oprească călătoria trupească, socială şi duhovnicească a unui om d...

 "Gheronda, ați spus că, încet-încet, câștigăm o stare duhovnicească permanentă. Ce legătură au schimbările lăuntrice cu această stare?  "Suferim schimbări omeneşti, suferim și schimbări dumnezeieşti. Cel trândav, care se văicâreşte, nemulţumitul, mortul duhovniceşte nu au schimbări duhovnicești. Schimbările duhovnicești sunt ceva permanent. Cine nu se roagă nu are schimbări duhovnicești, la fel ca mortul care, când putrezeşte, nu se mai schimbă, ci ajunge cenușă și rămâne așa. Așa ajungem și noi uneori.  Să staţi cu frică înaintea schimbărilor duhovnicești, pentru că se poate să fim morţi duhovniceşte, dar să avem un simţământ mincinos că înaintăm duhovniceşte. Unii cred că toate merg bine și frumos, că am petrecut minunat și că în anul viitor vom petrece și mai frumos. Aceasta este un simţământ mincinos . Dimpotrivă, trebuie să simţim păcatul și fărădelegea noastră, lipsa iubirii pentru Dumnezeu. Să nu simţim o autosuficienţă mincinoasă, o plăcere de sine și o satisfacţ...

 "Când sunt cinstit și mă cercetez pe mine însumi, atunci mă văd ca într-o oglindă. Aceasta îmi dă îndrăzneală și dragoste pentru Dumnezeu, dar și încredere. În paralel însă cu oglinda inimii mele, cu conștiința bună, cu trăirile duhovnicești, cu experiența mea duhovnicească, văd ce are în inima lui și altul care este lângă mine. Adică dobândesc harisma discernământului și a străvederii. Când cineva este afundat în păcat, îi vede pe toți păcătoși și osândește pe toată lumea. Când este răutăcios, viclean, când urăște, atunci suspectează neîncetat de păcate pe ceilalți. Aceasta se întâmplă pentru că propria lui oglindă, care este conștiința lui, este o mare înspumată. Nu poate să vadă deci nimic altceva la tovarășii săi în afară de umbre. Păcătosul nu poate să-i laude pe ceilalți oameni. „Întreabă-mă pe mine, dacă vrei să știi cine-i cutare”, îți spune el despre cineva. Și este sigur că nu există om care să nu osândească și să nu critice pe aproapele său și să nu fie mustrat de conș...

  "Nu e însă cu putinţă să învăţăm rugăciunea la munca în comun, la biserică sau când conducem maşina, pentru că vom face accident. Nici când pictăm icoane sau când facem vreo altă slujire. Rugăciunea se învață mergând cu amândouă picioarele. Un picior este strădania de a spune rugăciunea și de a o învăţa, adică să îmi echilibrez mintea într-un anumit interval de timp, pe care de obicei îl numim canon. Canonul constă din studiul duhovnicesc și din alte fapte introductive pedagogice și povăţuitoare spre rugăciune, precum și din miezul privegherii, rugăciunea. Când citesc, nu fac ca să învăţ sau ca să mă folosesc, ca să trag concluzii sau pentru că trebuie să citesc. Citesc pentru că studiul duhovnicesc îmi va deschide orizontul rugăciunii.  În restul timpului zilei, mă silesc să spun liber rugăciunea cu bucurie și liniștit, fără ca celălalt să-și dea seama ce fac. Acesta este cel de-al doilea picior. Când merg sau lucrez, când discut sau mă pregătesc de culcare, oricând îmi ami...

  "Când sunt cinstit și mă cercetez pe mine însumi, atunci mă văd ca într-o oglindă. Aceasta îmi dă îndrăzneală și dragoste pentru Dumnezeu, dar și încredere. În paralel însă cu oglinda inimii mele, cu conștiința bună, cu trăirile duhovnicești, cu experiența mea duhovnicească, văd ce are în inima lui și altul care este lângă mine. Adică dobândesc harisma discernământului și a străvederii. Când cineva este afundat în păcat, îi vede pe toți păcătoși și osândește pe toată lumea. Când este răutăcios, viclean, când urăște, atunci suspectează neîncetat de păcate pe ceilalți. Aceasta se întâmplă pentru că propria lui oglindă, care este conștiința lui, este o mare înspumată. Nu poate să vadă deci nimic altceva la tovarășii săi în afară de umbre. Păcătosul nu poate să-i laude pe ceilalți oameni. „Întreabă-mă pe mine, dacă vrei să știi cine-i cutare”, îți spune el despre cineva. Și este sigur că nu există om care să nu osândească și să nu critice pe aproapele său și să nu fie mustrat de con...