Vârâm în existenţa noastră otrava individualismului și a judecării.

„Am o tendinţă de a fi centrul preocupărilor şi al interesului celorlalți. ” 

O felicit pe această soră. Este un om corect și cinstit și, printr-o astfel de introspecţie și cunoaștere de sine, cred că poate să înainteze spre o adevărată comuniune care, în mod sigur, provine din comuniunea cu Dumnezeu. 

Am spus că iubirea, de obicei, este o legătură omenească; chiar înainte să se nască, ea este condamnată la nereușită. Adevărata iubire este iubirea în Hristos, care înseamnă dispariţia egoului și punerea celuilalt în locul meu. „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, spune Domnul (Mt. 19, 19). Întrucât celălalt are întordeauna întâietate, înseamnă că am iubire atunci când existenţa mea este absorbită de umbra crucii, de viaţa lui Dumnezeu şi de neîncetata privire a celuilalt. În acese sens, iubirea înseamnă unire cu Dumnezeu, părtășia cu firea dumnezeiască (cf. 2 Ptr. 1, 4), nu o legătură personală, ci o intrare a persoanei în comuniunea cerească. Adică  iubirea decurge dintr-o viaţă isihastă şi nu are o legătură cu convieţuirea. Iubirea decurge din isihie şi din rugăciune, din uitarea a toate și din plinătatea lui Dumnezeu. În acest fel Îl cunosc pe Dumnezeu şi El mi se descoperă, iar această cunoaștere a lui Dumnezeu mă face să mă împărtășesc de EI, adică să-L iubesc. Despre aceasta vorbesc toți Părinţii: Sfântul Simeon Noul “Teolog, Sfântul Talasie, Sfântul Maxim Mărturisitorul și toţi ceilalți. 

lubirea are consecinţele ei. Uneori, noi considerăm ca iubire consecinţele ei, aşa cum un om căsătorit poate considera că fiul lui este iubirea lui, căsnicia lui. Se poate ca o căsnicie plină de iubire să nu aibă copii pentru că așa a vrut-o Dumnezeu. Altceva este căsnicia, altceva copilul. Altceva este iubirea, care este comuniune cu Dumnezeu, și altceva sunt urmările şi rezultatele iubirii. De obicei, noi ne interesăm de rezultatele iubirii, pentru Că viaţa noastră este omenească, iar când vorbim despre iubire, nu înţelegem iubirea lui Dumnezeu cea adevărată, ci rezultatele iubirii. 

Dacă aș avea simţământul iubirii în Hristos, m-aș topi, mi-aș ieşi din sine, mintea mi-ar fi răpită şi aş vrea „să mă dezleg și să fiu cu Hristos” (Flp. 1, 23). Dar, chiar dacă vorbesc despre iubirea lui Dumnezeu, se poate totuși ca după cinci minute să te osândesc, să mă cert cu tine sau să sufăr pentru că nu mi-ai răspuns șau ai întârziat să-mi răspunzi la scrisoarea pe care ţi-am trimis-o. Se poate să păcătuiesc, să trăncănesc sau șă bârfesc, Poate avea astfel de semne iubirea întru Hristos? Nu, Această iubire este bolnavă. 

Să nu uităm că firea noastră s-a îmbolnăvit. Puțin sau mult, cu toţii ne împărtăşim de această neputinţă. Dumnezeu s-a coborât ca să poarte neputinţele noastre (cf Mt. 8, 17). Ce altceva a țintuit pe crucea Sa dacă pu bolile noastre? De ce a fost numit „doctorul şi tămăduitorul sufletelor și al trupurilor”? Cu toţii suntem afundaţi în necurăţiile şi mizeriile patului în care ne-a întins păcatul. Patul este toată această lume și, mai ales, voia noastră exprimată. Pentru că suntem bolnavi, Hristos a înălţat boala noastră sus pe cruce. 

Dacă am avea iubirea cea întru Hristos am fi invulnerabili. Dar pentru că nu o avem, avem o iubire bolnavă. Adică în inima noastră nu există dorinţa după iubirea cea intru Hristos? Cu siguranță că există, faptul că vorbim despre iubirea întru Hristos arată că o dorim. Adâncul ținței noastre caută adevărata iubire a lui Dumnezeu, dar noi nu reuşim să o dobândim şi rămânem în neputința noastră, ca să se vădească iubirea lui Dumnezeu. Rămânem paralizaţi treizeci şi opt de ani (cf In. 5, 5), ca să se vădească puterea lui Dumnezeu, să vină Dumnezeu și, într-o clipă, să ne ridice din această necurăţie. 

Simţământul nostru că iubim întru Hristos arată dorul nostru după Hristos. Dar, cu toate că spunem că suntem În cer, noi zăcem în fiecare zi întru Cel rău, pentru că „lumea zace întru Cel rău” (1 In. 5, 19). Dumnezeu vede această dorinţă a sufletului nostru și chiar și în ultima clipă, dacă suntem luptători, ne va dărui părtășia cu firea Lui, adevărata iubire. Scrisoarea surorii nu vorbește despre o legătură, ci despre înlănţuirea inimii noastre cu unul sau cu mai mulţi oameni, Suntem înlănţuiţi! 

Bine ar fi să ne învrednicească Dumnezeu ca, măcar în ultima clipă a vieţii noastre, să dobândim iubirea cea întru Hristos. Credeţi că atunci vom dori să mai trăim fie şi o singură clipă? Atunci mă veţi întreba: nu există oameni care în această viaţă iubesc cu adevărat? Dacă sunt ca apostolul Pavel, da. Dacă sunt ca Apostolul și Evanghelistul loan, da. Dacă sunt ca Sfântul Antonie, da. Dacă sunt ca Părinţii cuvioşi ai Bisericii, da. Să comparăm viaţa noastră și experienţele noastre zilnice cu experienţele şi viaţa zilnică a sfinţilor, ca să vedem dacă avem iubire. 

Care este secretul care face ca iubirea noastră să fie cu lipsuri sau chiar păcătoasă? Secretul este că omul are drept criteriu propria sa existenţă. Iubirea poate să se frângă sau să se împuţineze cu ușurință, pentru că egoul nostru vrea să fie slujit, nu să slujească. De aceea Domnul a spus acest cuvânt foarte înalt: „Nu am venit ca să Mi se slujească, ci ca să slujesc” (Mt. 20, 28). 

Domnul și-a aflat odihna în Maria, chiar dacă şi pe Marta a lăudat-o, ca să arate că nu S-a gândit nicio clipă că trebuie să fie slujit de om. Doar cel care îi slujeşte pe ceilalți poate să ajungă la o anumită măsură de iubire, dar care slujeşte nu dintr-o dispoziţie filantropică, ci dintr-un imbold dumnezeiesc, dintr-o contemplare a lui Dumnezeu și a omului ca chip al lui Dumnezeu. Se poate ca cineva să fie asistent medical și să ostenească 

zi şi noapte la paturile bolnavilor și să facă o lucrare cu adevărat mare, dar să nu dobândească această iubire a lui Dumnezeu. Se poate ca cineva să fie căsătorit și să alerge în fiecare zi pentru familie, dar să nu ajungă să dobândească niciodată iubirea lui Dumnezeu. 

Se mai poate chiar ca cineva să fie monah și să ducă o viaţă zilnică de asceză, dar să nu ajungă niciodată la iubirea lui Dumnezeu. Este uimitor faptul că pe cât cineva se închide şi îşi slujeşte egoul prin multă asceză şi încordare, pe atât se îndepărtează de iubirea dumnezeiască, pentru că criteriul lui este el însuși. Vezi o maică şi îţi spune: „Gheronda, vreau să priveghez mai mult”, sau „cutare slujire mă împrăștie”. Spune aceasta ca să se desfăteze mai mult şi să aibă o mai intensă simţire a lui Dumnezeu, fiindcă se consideră capabilă să dobândească mai mult Dumnezeu. Această fată, dacă nu va ajunge la nebunie sau să lepede rasa, cel puţin va vedea că viaţa i s-a dus ca vântul, ca o umbră și ca un vis. În ultima clipă a vieţii va vedea că zace în împătimire. Trebuie ca omul să se îngroape sub tălpile celuilalt. Trebuie ca egoul să înceteze să mai aibă drepturi, să nu aibă o judecată și o simţire omenească. De aceea, chinovia este spaţiul în care individul este îmblânzit prin supunere şi ascultare și este cultivată vieţuirea unită cu Dumnezeu. 

De câte ori nu judecăm în inimile noastre ceea ce ne spune celălalt? Aceasta înseamnă că întreaga noastră iubire pentru Dumnezeu, toate lacrimile noastre, toată dragostea și asceza noastră sunt mincinoase, bolnave şi muritoare, De câte ori nu ne enervăm pentru că a venit cineva și ne-a trezit, pentru că ne-au chemat undeva sau pentru că nu ni s-a răspuns! Ce arată aceasta? Că ipostasul nostru nu are o rădăcină puternică, ci una slăbănoagă, are moartea adusă de egoismul ei, otrava egoului. 

Câţi putem rezista să ducem o viaţă supusă celuilalt? Dacă nu suportăm părerea Stareţului sau a Stareţei, cum vom putea suporta părerea altuia? De câtre ori domneşte în legăturile noastre acel „da, binecuvintează”? O dată dintr-o mie, și nici aceasta nu e sigur că e autentică. De cele mai multe ori domnesc: „de ce?” , „cum?”, „ bine, 

dar?”, „chiar așa?”, adică individualismul care înseamnă însingurare. lubirea există în unire, nu în însingurare, când îl îndepărtez de îndată pe celălalt. 

Astăzi mă bucur şi mâine sunt melancolic. Astăzi prăznuiesc și cânt, mâine plâng. Astăzi îl iubesc pe Dumnezeu, mâine spun: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai uitat?” Astăzi cânt Domnului, iar mâine spun: „Unde ești, Domnul meu? Exişti? Mă auzi?” 

Îmi scrii o scrisoare și îmi spui cât de bucuroasă eşti, iar eu îţi răspund: „Bravo, copilul meu, îi mulţumesc lui Dumnezeu că, în sfârșit, eşti bine.” Nu apuc să-ţi trimit răspunsul că vine de la tine o altă scrisoare plină de nemulțumiri. Acum trebuie să rup scrisoarea pe care ţi-am scris-o și să-ţi scriu alta, sau poate s-o ţin şi pe prima cu speranţa că ţi se va schimba iarăși starea. Unde ne-a adus păcatul, pe care însă continuăm să îl săvârșim în adâncul fiinţei noastre! Încet-încet, fără tulburare, fără să ne mişcăm mâna, vârâm în existenţa noastră otrava individualismului și a judecării. Părinţii Bisericii spun că singură patima judecării arată că omul nu este desăvârșit, Câţi dintre noi putem să spunem că nu-l judecăm pe celălalt? 

Povățuire duhovnicească. Sfântul Emilianos Simonopetritul