Frați creștini, Pilda din Evanghelia pe care ați auzit-o astăzi, ne-a arătat că, după ce Mântuitorul Hristos a fost ucis de iudei, Dumnezeu și-a întors fața Sa de la neamul acesta, atât de iubit Lui până atunci, și în locul lui a chemat în împărăția Sa neamurile păgâne, făcând un singur popor din diferitele neamuri și din iudeii care au crezut în El. Acest popor, numit după numele Lui poporul creștinesc, este, de acum înainte, poporul cel ales, poporul cel sfânt. Fiindcă în pilda pe care ați auzit-o astăzi, vedem strălucind dumnezeieștile bunuri ale îndelungii-răbdări, de aceea, am socotit că este de folos să vorbim azi despre îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu. Îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu izvorăște din însăși dumnezeiasca ființă, întocmai ca apa din izvor, și în același fel ca și dragostea, milostivirea, dreptatea, pronia și toate celelalte însușiri ale lui Dumnezeu. Când omul păcătuiește, se aseamănă cu acela care îndrăznește să ridice mâna sa asupra împăratului însuși. Deci, dacă...

 După cum ochii trupului văd toate lucrurile clar, tot așa, pentru sufletele sfinților, vădite și limpezi sunt frumusețile lui Dumnezeu, întru care sunt plămădiți și la care cugetă creștinii. Pe când pentru ochii trupești slava aceea este ascunsă, ea se descoperă cu claritate sufletului credincios, pe care, mort fiind în păcate, Domnul îl înviază, precum înviază și trupurile celor morți; pregătește pentru el un cer nou, un pământ nou și un soare al dreptății și-i dă toate (bunurile ce izvorăsc) din Dumnezeirea Sa. El este lumea cea adevărată, pământul cel viu, via cea roditoare, pâinea vieții, apa cea vie, după cum este scris: „Cred că voi vedea bunătățile Domnului în pământul celor vii” (Ps. 26, 13); și iarăși: „Și va răsări pentru cei ce se tem de Domnul Soarele dreptății, tămăduire aducând cu razele Lui” (Mal. 3, 20). Iar Domnul a zis: „Eu sunt via cea adevărată” (Ioan 15, 1); „Eu sunt pâinea vieții” (Ioan 6, 35); „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în ...

Sfântul Evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei și din tinerețe a deprins înțelepciunea elinească și meșteșugul doctoricesc, făcându-se doctor iscusit. Apoi a fost și zugrav ales. Cunoștea bine limba egipteană și greacă și, deprinzându-se deplin și cu învățătura evreiască, a mers la Ierusalim. În acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând pe pământ cu oamenii, semăna sămânța cuvântului mântuirii, care, crescând și în inima lui Luca, fiind un pământ bun și, răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învățătura înțelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă știință a scos de acolo decât din școlile elinești și egiptene, pentru că a învățat a cunoaște pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El și a-i învăța și pe alții credința. El a fost unul din cei șaptezeci de Apostoli, despre care chiar el pomenește în Evanghelia sa, zicând: „A arătat Domnul și pe mulți alții șaptezeci și i-a trimis, câte doi, înaintea feței Sale, în toată cetatea și locul" (Luca 10, 1). Fiind ș...

1. Intră cineva (în Biserică) să-și plece genunchii (la rugăciune); inima i se umple de putere dumnezeiască, iar sufletul i se bucură în Domnul, (ca mireasa) de mire, după cuvântul proorocului Isaia, care zice: „În ce chip se veselește mirele de mireasă, așa se va bucura Domnul de tine” (Isaia 62, 5). Cineva lucrează (toată) ziua, dar dedică un ceas rugăciunii. Atunci, în rugăciune, omul său cel dinlăuntru este răpit și (purtat) în adâncul cel nemărginit al celuilalt veac, (se împărtășește) de o mare plăcere, încât mintea lui, răpită acolo, devine străină (de lumea aceasta). În vremea aceea uită cugetele cele pământești, pentru că mintea i se umple și este robită de lucrurile cele dumnezeiești și cerești, de lucruri nemărginite și de nepătruns, de lucruri minunate, pe care gura omenească nu le poate rosti. (În clipa aceea, pe bună dreptate, poate), rugându-se, să zică: „O, de s-ar duce și sufletul odată cu rugăciunea!”. 2. Întrebare: Pătrunde, oare, totdeauna cineva în acele lucruri? R...

Sufletele cele iubitoare de adevăr și de Dumnezeu, care cu multă nădejde și credință doresc să se îmbrace cu Hristos, n-au trebuință să fie îndemnate de alții să dorească cerul și să iubească pe Domnul. Se întâmplă uneori să se împuțineze (zelul lor), însă având (mereu privirea) pironită asupra crucii lui Hristos, asupra Mirelui celui ceresc, totdeauna au simțirea sporirii duhovnicești. Rănite de dorul cerului și flămânzind după dreptatea virtuților, ele doresc cu nesaț luminarea Duhului. Iar dacă se învrednicesc a cunoaște, prin credință, tainele cele dumnezeiești și dacă se împărtășesc de darul cel ceresc al veseliei, nu-și pun încrederea în ele și nu cred că (și) sunt ceva; ci, (dimpotrivă), cu cât se învrednicesc de darurile cele duhovnicești, cu atât mai mult doresc cerul și îl caută cu osteneală. Cu cât au în ele simțirea duhovniceștii sporiri, cu atât mai mult înfometează și însetează după împărtășirea și creșterea (lor) în har. Și cu cât se îmbogățesc duhovnicește, cu atât se s...

„Fraților, eu încă nu mă socotesc să fi ajuns, ci doar una fac: cele din urmă uitându-le și tinzând la cele dinainte, alerg la țintă către răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus. ” (Flp 3, 13-14) Nimic nu lipsește virtuțile de valoarea ce li se cuvine, ca amintirea bunurilor pe care noi le-am săvârșit. Două rele se nasc de aici: pe de o parte devenim mai leneși, iar pe de alta, alunecăm în ușurătate. Motiv pentru care Pavel, cunoscând natura noastră cea înclinată spre lenevire, după ce a lăudat atât pe Filipeni, ia seama acum la modul în care le înfrânează orice mândrie, prin cele spuse în pasajele de mai sus, dar mai cu seamă în cel de față. Ce spune e!? „Fraților, zice, eu încă nu mă socotesc să fi ajuns” (Flp 3, 13). Dar dacă Pavel nu ajunsese și nici nu avea îndrăzneală spre înviere și spre bunurile viitoare, apoi cu mult mai puțin ar putea ajunge cei care în viața lor n-au săvârșit nici cea mai mică parte din cele săvârșite de el. „Nu mă socotesc să fi ajuns”,...

  Cei ce ascultă cuvântul datori sunt să arate lucrul cuvântului în sufletele lor. Că nu este Cuvântul lui Dumnezeu un cuvânt sterp, ci aduce roade în suflet. Că de aceea (cuvântul grecesc „logos”) înseamnă și lucru, faptă, pentru că se face faptă în cei care îl ascultă. Fie, deci, ca Domnul să împlinească lucrul adevărului în cei care-L ascultă, pentru ca roditor să se arate întru noi cuvântul (Său). După cum umbra precede trupul – umbra vestește trupul, dar aievea este (doar) trupul –, tot așa și cuvântul este ca o umbră a adevărului, care este Hristos. Cuvântul precede adevărul. Părinții cei pământești nasc fii din trupul lor; odată născuți, îi educă cu grijă și mult zel până ce devin oameni maturi, pentru că le sunt fii, urmași și moștenitori. Dintotdeauna, părinții n-au alt scop și altă grijă decât de a naște fii și de a avea moștenitori, iar dacă nu-i au, îi încearcă mare durere și întristare. Și, dimpotrivă, dacă li se nasc fii, se umplu de bucurie ei, rudele și vecinii. În ...

 Dacă cineva este dezbrăcat de veșmântul cel dumnezeiesc și ceresc, adică de puterea Duhului, precum s-a zis: „Dacă cineva nu are pe Duhul lui Hristos, acesta nu este al Lui” (Rom. 8, 9), să plângă și să roage pe Domnul, ca să primească din cer veșmântul cel duhovnicesc, spre a-și îmbrăca sufletul lipsit de puterea dumnezeiască. Pentru că acela care nu este îmbrăcat cu veșmântul Duhului, este îmbrăcat cu rușinosul și necinstitul (veșmânt) al patimilor. În viața de toate zilele, dacă este cineva gol, în mare necinste și rușine se află; prietenii își întorc fața de la prieteni, rudele (fac același lucru) față de cei de un neam cu ei, iar copiii, văzându-și tatăl dezbrăcat, își întorc privirile, ca să nu-i vadă trupul gol și, venind cu spatele, îl acoperă (cf.: Fac. 9, 23). La fel și Dumnezeu Își întoarce privirile de la cei ce nu sunt îmbrăcați cu veșmântul Duhului, de la cei care nu s-au îmbrăcat în Domnul Iisus Hristos, temeinic și adevărat.  Omul cel dintâi, văzându-se gol, î...

 Creștinii se aseamănă cu neguțătorii care  dobândesc câștiguri foarte mari. Că după cum aceia adună pe pământ câștiguri pământești, tot așa și aceștia își adună gândurile inimii lor – împrăștiate în acest veac și pe tot pământul – cu ajutorul tuturor virtuților și al puterii Duhului, (lucru) care este mare și adevărată neguțătorie. Lumea aceasta se împotrivește lumii celei de sus, după cum și veacul de acum se împotrivește celui ce va să fie. De aceea, urmând Sfintelor Scripturi, creștinul trebuie să se lepede de lume, să se mute și să treacă cu mintea din acest veac în care stă și se amăgește – de la călcarea poruncii de către Adam –, în celălalt veac, (să adaste) cu cugetul la lumea cea de sus, a Dumnezeirii, după cum s-a spus: „Cetatea noastră este în ceruri” (Filip. 3, 20).  Acest lucru nu se poate săvârși dacă sufletul nu se încrede din toată inima (în Domnul) și nu se leapădă de acest veac. Numai puterea Duhului dumnezeiesc poate să readucă la iubirea Domnului inim...

  "N umai Hristos, Doctorul cel adevărat al omului celui lăuntric, poate să vindece sufletul și să-l împodobească cu veșmântul harului. 1. Dacă cineva este dezbrăcat de veșmântul cel dumnezeiesc și ceresc, adică de puterea Duhului, precum s-a zis: „Dacă cineva nu are pe Duhul lui Hristos, acesta nu este al Lui” (Rom. 8, 9), să plângă și să roage pe Domnul, ca să primească din cer veșmântul cel duhovnicesc, spre a-și îmbrăca sufletul lipsit de puterea dumnezeiască. Pentru că acela care nu este îmbrăcat cu veșmântul Duhului, este îmbrăcat cu rușinosul și necinstitul (veșmânt) al patimilor. Î n viața de toate zilele, dacă este cineva gol, în mare necinste și rușine se află; prietenii își întorc fața de la prieteni, rudele (fac același lucru) față de cei de un neam cu ei, iar copiii, văzându-și tatăl dezbrăcat, își întorc privirile, ca să nu-i vadă trupul gol și, venind cu spatele, îl acoperă (cf.: Fac. 9, 23). La fel și Dumnezeu Își întoarce privirile de la cei ce nu sunt îmbrăcaț...

    Învierea sufletelor moarte de acum se face, însă învierea trupurilor va avea loc în ziua (cea de pe urmă). Și după cum stelele de pe cer nu sunt toate la fel, ci una de alta se deosebesc prin mărime și strălucire  tot așa și în (lucrurile) cele duhovnicești există – după măsura credinței – propășiri (diferite) în Duhul Sfânt, și om de om se deosebește și unul este mai bogat decât altul  Scriptura zice: „Cela ce vorbește în limbi, Duhului lui Dumnezeu îi vorbește”  cel ce vorbește lui Dumnezeu om duhovnicesc este. Despre altul însă zice că: „proorocind, zidește Biserica” . (Deci), acesta are o mai mare bogăție de har. Pentru că unul se zidește numai pe sine, altul se zidește și pe sine, și pe aproapele său. Lucrul acesta (al deosebirii dintre oameni) este precum grăuntele de grâu semănat în pământ; (așa cum acela rodește alte semințe), aceeași sămânță sădită în inimă, rodește multe și felurite semințe. Lucrul acesta este (apoi) precum cu spicele: unele sunt m...

  Despre vânzarea săvârșită de Iuda "T impul de față ne aduce aminte a vorbi de grozava crimă a celui ce a vândut pe Hristos Domnul, în ziua de astăzi Iisus fu predat de ucenicul Său în mâinile iudeilor, însă voi, care auziți aceasta, nu vă tânguiți pentru Iisus cel vândut, ci mai vârtos tânguiți și jeliți pe Iuda, vânzătorul Său. Căci Iisus, prin aceea că a fost vândut, a mântuit lumea, pe când Iuda, prin vânzarea sa, și-a aruncat sufletul în pierzanie. Iisus cel vândut șade acum de-a dreapta Tatălui, în veci; iară Iuda vânzătorul își are locul în iad și suferă pedeapsă veșnică și nesfârșită. Așadar, el trebuie tânguit, precum însuși Hristos, când s-a uitat la Iuda, l-a tânguit și l-a plâns. „Căutând la el, s-a turburat cu duhul și a zis: Unul dintre voi Mă va vinde” (In. 13, 21). Pentru ce însă s-a tulburat El ? M ai întâi spre a arăta cât de mare este iubirea de oameni a Sa, câtă îndurare, câtă bunătate a Domnului! Cel vândut plânge pentru vânzător! El îl plânge încă și pentr...