"Când Lumina dumnezeiască a strălucit peste Pavel pe drumul Damascului, el a înţeles că Lumina era Dumnezeu și a întreba, „Cine ești, Doamne?” Răspunsul: „Eu sunt lisus, pe care tu Îl prigonești ? i-a împărtășit o şi mai mare plinătate a descoperirii. Vederea Luminii și dulceaţa glasului Domnului L-au robit cu totul.... În starea sa obișnuită, de după cădere, omul nu poate purta vederea Luminii nezidite. Aceasta devine însă cu putinţă atunci când sufletul său este întărit de harul Duhului Sfânt. Mai întâi, mintea se botează în cuptorul de foc ce arde înlăuntrul lui și „se face îngerească” și „un duh cu Domnul”. Primește luminare duhovnicească lăuntrică și strălucire dumnezeiască. Acestea sunt apoi împărtășite și trupului omului, făcându-l mai duhovnicesc și mai dumnezeiesc.... Împrăștierea minţii și neputinţa ei de a se aduna în rugăciune sunt semnul că ea nu a fost încă răstignită. Pentru a se pogori în inimă, mintea trebuie să se răstignească mai întâi prin primirea cuvânt...