,,Acest purtător de Dumnezeu, Leontie, s-a născut din părinţi creştini dreptmăritori, în oraşul Rădăuţi, la începutul secolului al XlV-lea. Incă din pruncie, mergând cu părinţii săi la biserică, a fost cuprins de o mare dragoste faţă de casa lui Dumnezeu, unde mai apoi mergea zilnic şi asculta cu toată luarea aminte sfânta slujbă, după care zăbovea, căutând să se apropie cât mai mult sufleteşte de cuvioşii părinţi călugări, ostenitori şi slujitori sfinţiţi la această catedrală voievodală. Părinţii din obştea catedralei, văzându-l cu atâta dragoste pentru casa lui Dumnezeu, şi pentru sfintele slujbe, l-au primit în obştea lor, unde fericitul Leontie, în toate cele rânduite arăta multă râvnă, smerenie şi ascultare.   Pentru viaţa lui duhovnicească a fost călugărit, primind numele de Lavrentie. Râvna lui pentru nevoinţele cele duhovniceşti sporea tot mai mult. Luând binecuvântarea de la stareţul obştei, s-a îndreptat către un loc sihăstresc, nu departe de Putna, unde erau c...

  "D upă răsărirea cea trupească a Domnului nostru Iisus Hristos, pretutindeni se auzea, ca un lucru oarecare de mirare, de viața tuturor sfinților mucenici ai lui Hristos, pentru că puterea Mîntuitorului s-a făcut minunată întru ei. Asemenea este de mirare tuturor îndrăzneala cu care ei se împotriveau ighemonilor. D intre unii ca aceia au fost și aceștia, de care ne este acum cuvîntul, Sfinții răbdători de chinuri: Cosma și Damian, amîndoi frați după trup. Ei s-au născut în Roma cea veche, dintr-un tată și o maică, și au crescut în dreapta credință. Aceștia, învățînd meșteșugul doctoricesc, tămăduiau toate bolile și toate neputințele; căci la toate aveau împreună ajutor darul lui Dumnezeu și, peste cîți din oamenii cei ce pătimeau și din dobitoace își puneau mîinile lor, îndată aceia se făceau sănătoși desăvîrșit. Ei, bunii tămăduitori, de la nimeni nu luau plată pentru tămăduiri; pentru care s-au și numit doctori fără de arginți. Numai de o plată ca aceasta prea scumpă aveau ei...

  "Î nsușirile primului fel de rugăciune sînt acestea: Cînd cineva face această rugăciune, își ridică mîinile și ochii împreună cu mintea la cer, iar mintea alcătuiește înțelesuri dumnezeiești și-și închipuiește frumuseți cerești, ierarhii de îngeri și corturi de-ale drepților și, simplu vorbind, toate cîte le-a auzit din Scripturi le adună în vremea rugăciunii în minte ; el își stîrnește astfel sufletul la dragostea dumnezeiască, privind la cer, ba uneori vărsînd și lacrimi din ochi. Făcînd așa, se umflă dulce în inimă și se mîndrește și socotește că ceea ce i se întîmplă este o mîngîiere dumnezeiască. Drept aceea, se roagă să petreacă pururea într-o astfel de îndeletnicire. D ar acestea sînt semne ale amăgirii. Căci binele nu e bine cînd nu se face bine. Unul ca acesta, chiar de se dedă unei vieți de cea mai deplină liniște, e cu neputință să nu-și iasă din minți. Iar dacă nu cade într-o astfel de patimă, totuși nu poate ajunge la dobîndirea virtuților și la nepătimire. Prin ...

  "F . 62b-63a. Spunea Ava Isaia: Precum o hîrtie scrisă cu cuvinte barbare și avînd pe ea un tablou cu trăsături nepotrivite, de va voi Domnul să fie curățite, nu se va făcea aceasta de nu s-ar înmuia în mod potrivit cu ceară și nu se vor șterge cu apă, așa și omul, întipărit de multe păcate, și avînd înscrise pe hîrtia sufletului și pe tabloul înțelegerii păcatele, acestea nu se vor putea curăți decît prin mărturisirea lor și prin smerita cugetare. Hîrtia este inima, tabloul, înțelegerea, ceara care înmoaie este mărturisirea, apa, lacrima. Și stăpînul amîndurora este sufletul și mintea conducătoare. A celași spunea: Precum bolnavul biruit de multe dureri și boli și suferind de răni purulente, rușinîndu-se de doftori și acoperindu-și rănile, își pricinuiește lui-și vătămare și durere și chin, așa cel ce a păcătuit, înțepat de conștiința sa, suferind durerile, rabdă, nu vrea să-si arate Avei ranele lui sufletesti. Dar precum bolnavul, cînd viermii se mișcă și mănîncă trupul din c...

" Lucrul de căpetenie al oricărei sîrguințe și cea mai înaltă dintre fapte, este stăruința în rugăciune, prin care dobîndim și celelalte virtuți, Dumnezeu pe care-L chemăm întinzîndu-ne o mînă de ajutor. Căci împărtășirea de lucrarea tainică și legătura sufletului cu Dumnezeu întru sfințenie și unirea minții cu Domnul prin dragostea cea negrăită, li se întîmplă celor învredniciți, în rugăciune 348 . «Dat-ai veselie, zice, în inima mea» (Ps. 4, 7). Și Domnul însuși zice : «Împărăția cerurilor înăuntrul vostru este» (Luca 17, 21). Dar că împărăția este înăuntru, ce ar arăta altceva, decît că veselia cerească a Duhului se întipărește limpede în sufletele vrednice. Căci sufletele vrednice primesc încă de aici, prin împărtășirea lucrătoare de Duh, de care vor avea parte sfinții în Împărăția lui Hristos, întru lumina veșnică. Aceasta o arată și dumnezeiescul Apostol, zicînd : «Cel ce ne mîngîie pe noi întru necazul nostru, ca să putem mîngîia pe cei ce sînt întru tot necazul, cu mîngîi...

"Z iceau despre Avva Filimon pustnicul că se închisese într o peșteră la o mică depărtare de Lavra numită a Romeilor 104 și se îndeletnicea cu luptele nevoinței, spunându-și în cuget adesea ceea ce se spune că-și zicea marele Arsenie: „Filimoane, de ce ai ieșit?" Stăruia deci în peșteră vreme multă, împletind funii și coșuri, și dădea iconomului să-i ia pâini mici pentru hrană. Căci nu mânca nimic decât pâine și sare, și de acestea numai în unele zile. Drept aceea nu purta nicio grijă de trup, ci îndeletnicindu-se cu contemplația, ajunse înlăuntrul luminii dumnezeiești. Și așa săvârșind slujba de taină cea negrăită, 105 petrecea în bucurie. Iar ducându-se la biserică adunata neîngăduind nimănui sa se apropie de el, Sâmbăta și Duminica, umbla singur și cu mintea ca să nu-i taie mintea dela lucrarea pe care o avea. Iar în biserică, stând într'un colț și pironindu-și fața în pământ, vărsa șiroaie de lacrimi, plângând necontenit și având neîncetat în minte gândul mor...

"T rebuie să se știe că omul fiind îndoit, adică constând din suflet și din trup, îndoite are și simțurile și virtuțile acestora. Și cinci sunt ale sufletului și cinci ale trupului. Simțurile sufletești, pe cari înțelepții le numesc și puteri, sunt acestea: mintea, cugetarea, părerea, închipuirea și simțirea; iar cele trupești: vederea, mirosul, auzul, gustul și pipăitul. Din această pricină îndoite sunt și virtuțile lor, îndoite și păcatele. Încât e de trebuință ca tot omul să știe limpede câte sunt virtuțile sufletești și câte cele trupești; și cari sunt, iarăși, patimile sufletești și cari cele trupești. V irtuți sufletești zicem că sunt mai întâi aceste patru cele mai generale, cari sunt: bărbăția, prudența, cumpătarea și dreptatea. Din acestea se nasc virtuțile sufletești: credința, nădejdea, dragostea, rugăciunea, smerenia, blândețea, îndelunga răbdare, suferirea răului, bunătatea, nemânierea, cunoștința dumnezeiască, neiuțimea, simplitatea, neturburarea, nefățărnicia, neî...