"Când curajul şi bărbăția lui Hristos covârşesc omul lăuntric, rănile sufleteşti încep să se vindece. O haină ocrotitoare îl acoperă pe cel rugător, în timp ce aplecarea spre păcatele înverşunate se domoleşte. De vreme ce fiecare făptură a lui Dumnezeu e aparte, harul acesta se arată, de la om la om, în diferite chipuri.Aflarea locului inimii vine de la sine în decursul rugăciunii inimii.  Rugăciunea aceasta a fost numită de Părinţi şi „rugăciunea minții (voɛpá)" atunci când mintea o rosteşte cu mare luare-aminte şi cu toată simțirea inimii.  Se numeşte şi „rugăciunea inimii (xapdiax)" atunci când mintea se uneşte cu inima şi lucrează rugăciunea din adâncul inimii. Se mai numeşte şi „rugăciune sufletească (vxix)" când e rostită cu toată ființa, ca şi cum întregul om devine un glas. Cel credincios se roagă în inima sa cu credința că Dumnezeu este de față, fără să ştie în ce chip se petrece aceasta.  El doar se roagă, cerând de la Duhul Sfânt simțirea lui Dumnezeu în ...

" Cu făptură într-însul, un suflet animal. În acest suflet a fost suflat duhul - duhul lui Dumnezeu - cel care are menirea să-L cinstească pe Dumnezeu şi în El să-şi afle toată mulțumirea sa, dar în nimic altceva decât în El. De îndată ce-ți vei trece încetul cu încetul nădejdea de la Dumnezeu, atunci toată lucrarea ta se va strâmba; fiindcă Domnul atunci se retrage ca şi cum ar spune: rămâi dar cu acela în care îți pui tu nădejdea. Dar aceasta, oricum ar fi, este cu desăvârşire fără mare însemnătate. Incearcă şi vezi cât e de rece fără de har, şi cum sufletul lâncezeşte şi cum stă încremenit față de tot ce este duhovnicesc. În starea aceasta se află păgânii cei buni, cei care sunt credincioşi legii iudaice şi aceasta este şi stare a creştinilor, celor care trăiesc o viață dreaptă, dar care nu se gândesc la viața lăuntrică şi nici la rostul acesteia față de Dumnezeu. Dar ei nu încearcă chiar o lâncezeală, aşa cum o încerci dumneata, pentru că n-au încercat simțirea, care năpădeşte...

       " Sfântul Marcu Ascetul descrie viața lăuntrică, fără să aibă un ton moralizator sau didactic excesiv. Bătrânul observă mecanisme și arată cum se leagă lucrurile. Pornește de la experiența proprie, dar constatările sale au valoare universală. Spune: „De va zăbovi păcatul în gândurile noastre, ne va umplea inima de semeție; iar de îl vom izgoni prin înfrânare și nădejde, vom dobândi zdrobirea inimii”.        Cuvântul-cheie e „zăbovi”. Nu prezența păcatului în gând e problema - gândul rău vine neinvitat și Părinții știau bine că simpla lui apariție e, în multe cazuri, inevitabilă. Problema e acomodarea cu gândul păcătos. Gândul căruia i se deschide ușa și căruia i se face loc devine oaspete, iar oaspetele care rămâne prea mult începe să se comporte ca un stăpân. Gândul păcătos care zăbovește în mintea noastră nu produce vinovăție, ci semeție. S-ar putea crede că cineva care întreține în minte gânduri pe care le știe greșite ar deveni mai smer...

  "Ne spunea nouă un oarecare părinte, zicând: "Doi negustori din acelaşi loc, aveau dragoste mare între ei. Însă, unul din ei era foarte bogat, iar celălat, mai puţin. Deci, cel dintâi avea o femeie foarte frumoasă şi înţeleaptă, precum se va arăta mai jos. Şi, murindu-i bărbatul, a rămas văduvă. Iar negustorul celălalt, văzând frumuseţea şi înţelepciunea ei, poftea să o ia pe ea ca soţie pentru dânsul. Se ruşina însă a-i zice el, ca nu cumva să nu primească şi avea, totdeauna, gând rău împotriva ei. Deci ea fiind înţeleaptă, a cunoscut ce vrea să facă el şi i-a zis: "Frate Simion te văd tulburat de gânduri, dar să-mi spui mie, fără de nici o îndoială, cele ce pofteşti, şi, de va fi cu putinţă, îţi voi spune ţie." Iar el, mai întâi, se ruşină să-i spună lucrul acela. Dar, mai pe urmă, i l-a spus. Şi o ruga pe ea, să primească să-i fie lui soţie. Iar ea i-a răspuns lui: "Dacă vei face cele ce-ţi voi porunci ţie, voi face şi eu voia ta." Iar el i-a zis ei: ...