Simt că trăiesc atunci când ceilalți mă bagă în seamă și mă acceptă, când îmi vorbesc şi îmi recunosc valoarea, când îmi răspund, când îmi dau importanţă şi mă iubesc

 „Simt că trăiesc atunci când ceilalți mă bagă în seamă și mă acceptă, când îmi vorbesc şi îmi recunosc valoarea, când îmi răspund, când îmi dau importanţă şi mă iubesc. Când nu îmi dau atenția necesară, când îi întreb şi nu îmi răspund, când insist şi ei tot nu îmi răspund sau, dacă stărui, îmi dau un răspuns care nu se potriveşte cu părerea mea, atunci mă topesc şi sufăr . Doar puţin să mă treacă cu vederea, puţin să-mi arate că nu sunt eu centrul atenţiei lor, mă pierd de îndată şi fac cele mai absurde lucruri tocmai ca să pot fi în centrul atenției şi al iubirii celorlalți. Dar, pe cât mă promovez pe mine, pe atât sunt uitat de către ceilalti. ” 

Cu siguranţă, aceasta este o simţire a sinelui omului, pentru că cine poate fi satisfăcut de iubirea celorlalți? Egoul nu se satură. Care idol a spus vreodată: „Îmi ajung jertfele voastre”? Cine a spus vreodată: „Ajunge, nu-mi mai da și altceva”? Nimeni, niciodată. Tot aşa, cine caută iubirea celorlalţi devine, din acel moment, un om de nesăturat și tiranizat, Niciun Prometeu sau Epimeteu nu pot fi tiranizaţi atât de mult cât este omul care vrea ca celălalt să-l bage în seamă, să fie de acord cu el și să îi dea recunoaştere. 

Doar cine este pregătit să primească împotrivirea celorlalţi sau focul aprins de ei este un om cu cunoştinţa vieţii de obşte şi poate să supravieţuiască. Eroul care poate să trăiască singur la fel ca pinii, ca brazii sau ca stejarii sus, în munţi, sau măcar ca trestiile din câmpie, omul care poate trăi singur umblând în înălțimi, sau bătrânul care, deşi își pleacă uneori capul din cauza durerii, a zbuciumului şi a frământării, totuşi şi-l înalță din nou, pentru că ştie că există Dumnezeu — doar unii ca aceştia pot fi fericiţi. „Om nenorocit ce sunt” (Rom. 7, 24)! Nimeni nu va putea vreodată să mă izbăvească de această depresie provocată de nevoia ca celălalt să mă iubească. Devin un om deşert, pentru că nimeni, niciodată, nu se satură de iubire. 

Ştim că iubirea este comuniune cu un om, dar eu, care îl iubesc pe celălalt și vreau să intru în viaţa lui, ajung în conflict cu fiinţa lui cea mai adâncă, pentru că celălalt, oricât m-ar iubi, vrea să supravieţuiască şi el cu propria personalitate. De aceea, cu cât va vedea că se irosește şi este absorbit de mine, într-o bună zi îmi va spune: Îmi faci viaţa insuportabilă. tu eşti de vină pentru toate problemele mele, tu îmi nimiceşti existenţa.” De aceea, într-o zi mă va ataca şi mă va urî. De aceea, este aproape cu neputinţă ca iubirea omenească să nu sfârșească într-un abis înfricoşător de ură. Doar cineva care are mult discernământ, care este atent şi își arată iubirea cu măsură, păstrând o distanţă firească față de celălalt, doar acesta poate să trăiască. 

Când vin lângă tine şi-mi apropii faţa de a ta, nu te mai văd bine. Văd că parcă ai avea patru ochi, la fel mă vezi și tu. Nu-ţi pot arăta cine sunt. Cu cât mă apropii de tine, cu atât pierd simțământul personalităţii tale, cu atât te absorb, cu atât îmi simţi respiraţia și prezenţa, atmosfera mea, trebuinţele și patimile mele, şi vrei să scapi de mine. lubirea omenească duce întotdeauna la ură, pentru că omul poate trăi doar când simte că personalitatea lui este deplină. Prin urmare, când vede că personalitatea lui este strivită sau absorbită de celălalt, atunci, într-o bună zi, mai devreme sau mai târziu, se va revolta. 

Știm că iubirea îndatorează. Când iubesc pe cineva îl îndatorez. La fel și eu, când sunt iubit, sunt îndatorat celuilalt. Prin urmare, o legătură de iubire, de recunoaștere și de afirmare a existenţei mele de către celălalt este, pe de o parte, o nevoie psihologică, dar generează o serie de obligaţii, care ajung să fie o povară greu de suportat. Fie că dorm, fie că sunt treaz, simt o obligaţie, pentru că nu ştiu ce îmi va cere celălalt, ÎI vezi pe celălalt care te iubește și, înainte să îi ceri ceva, înţelege din privirile tale ce vrei. Dar, îndată ce se întâmplă să se îmbolnăvească sau să îi moară cineva sau să sufere o dezamăgire în viaţa lui duhovnicească ori în căutările lui sociale sau să sufere o rănire a egoului său sau orice altceva, vezi că se schimbă. 

Ce e omul! Niciun pomișor care se clatină nu este atât de nestatornic pe cât este sufletul omenesc, mai ales inima de femeie. Inima de femeie este cel mai nestatornic și mai schimbător lucru din cele ce există în lume, dar și cel mai periculos, pentru că poate să te scufunde într-o bună zi şi să te înăbuşe cu îmbrăţișarea ei. Prin urmare, iubirea omenească este o povară greu de purtat, 

Dar iubirea este de vină? lubirea nu este de vină. De vină este îndumnezeirea omului. Pentru că această iubire nu este iubirea pe care o generează existenţa noastră teandrică, comuniunea noastră cu trupul lui Hristos, ci este, oarecum, o legătură conjugală, o înţelegere pe care o facem ca să putem trăi. Este atât de inferioară! Nu provine din fiinţa noastră înţelegătoare, ci din firea noastră muritoare, din voile noastre muritoare şi, de aceea, este muritoare. 

Numai crucea lui Hristos este adevărata iubire. Hristos este iubirea descoperită, este nemuritor. Fiind în ceruri, în sânurile părinteşti și, în același timp, pe pământ şi în inimile noastre, nu poate suferi „umbră de schimbare” (lac. 1, 17), adică nicio mişcare spre schimbare. Prin urmare, numai crucea lui Hristos este ceva puternic și veșnic în viaţa noastră şi singura pentru care ne putem lăuda. 

De altfel, de ce vrem iubire? Pentru ca ceilalţi să ne accepte și să ne ajute. O întreb pe una dintre voi: „Ne iubim?” lar ea îmi răspunde: „Ne iubim.” „Mă ajuţi?” „Te ajut”, „Mă ajuţi și tu?” „Le ajut." lar dacă nu mă va ajuta, dacă nu va putea, dacă mă va duce spre cele rele, dacă se va schimba, o voi mai iubi? Dacă îl va iubi pe un altul, o voi mai iubi? Când intră în joc individualismul nostru, toate merg strâmb și ies pe dos. 

Oricât încerc să mă bag în față, pe atât ceilalți mă uită. Nu că mă uită, dar așa simt eu. ” 

În cele din urmă, te vor uita și ceilalţi, pentru că vor și ei să trăiască. Celălalt nu poate trăi când te are pe tine neîncetat ca sprijin, ca și cum aţi fi căsătoriţi. Adeseori chiar și cei căsătoriţi divorţează, pentru că nu mai pot trăi împreună. 

Povățuire duhovnicească. Darurile Lui Dumnezeu. Sfântul Emilianos Simonopetritul