Adevăratul Dumnezeu se găseşte în trăirea libertăţii inimii faţă de toate, care se trăieşte ca o înfricoşătoare lepădare de propria existenţă.

 

"Gheronda, vreau să vă întreb ceva. La priveghere şi în postire este Dumnezeu? Pot să vă spun că nu este. Este în trăirea puternică a lepădării de sine, în trăirea negrăitei libertăți lăuntrice a inimii faţă de toate. 

Întrebarea ei exprimă o anumită frământare, aşa că acum intrăm în problemele vieţii monahale. Mirenii spun că monahismul este greu. Se spune că un întemniţat a văzut niște oameni că vin să-l viziteze. În acel moment ploua, iar el se mira: „Cum trăiesc oamenii! Cum pot umbla prin ploaie?” Tot așa şi mirenii spun că monahismul este greu. Nu există naivitate mai mare decât aceasta, pentru că viaţa monahală este o viaţă frumoasă, de odihnă, un sabat veşnic. Este veșnicul sabat, odihna veşnică și pregustarea tuturor bunătăţilor viitoare. 

Are viața monahală probleme? Haideţi să vedem una dintre problemele ei și dacă o au şi mirenii. 

Se vede că sora aceasta a luptat și nu L-a găsit pe Dumnezeu în priveghere și în postire. Postul exprimă dorința după Dumnezeu şi pândirea lui Dumnezeu, adică aşteptarea lui Dumnezeu. Privegherea este locul potrivit și pentru noi, şi pentru Dumnezeu, ca să ne putem întâlni. Viața monahală este numită vieţuire îngerească, e ca un ochi care priveşte tot timpul. Prin urmare, unde și cum poate cineva fi un înger dacă nu la priveghere? Acolo se vede adevăratul monah, mai cu seamă noaptea, dar și în timpul zilei. De aceea Părinţii se îngrijeau să lucreze ziua, iar noaptea să ostenească în priveghere. 

Dumnezeu, spune sora, nu este în priveghere, nici în postire. Cu siguranţă că este acolo, dar ea exprimă un gând foarte frumos: „Este în trăirea puternică a kpădării de sine.” Dacă a rămas ceva înlăuntrul nostru, chiar și cel mai mic lucru de care nu ne-am lepădat, nu-L vom putea găsi pe Dumnezeu. Irăirea puternică a lepădării de sine şi a libertăţii negrăite faţă de toate ni-L dă pe Dumnezeu. Desigur că nu există libertate fâră post, rugăciune şi priveghere. Dar şi această trăire a lepădării şi a libertăţii sunt o premisă pentru Dumnezeu, pentru că dacă cineva nu vrea să se elibereze de toate patimile lui, atunci privegherea şi postul lui nu sunt expresia pândirii lui Dumnezeu, ci a ceea ce el pofteşte. 

Să presupunem că mă rog, citesc şi priveghez. Dacă inima și mintea, pofta și trăirea mea mi s-au oprit la ceva, atunci eu mă învârt în jurul acelui lucru. Din acea clipă soarta mea și sfârșitul meu sunt necazul și durerea, tristeţea și capul plecat, inima îndurerată și sufletul sfâșiat, trupul încovoiat și o existență năpăstuită. Din acea clipă încep marile filozofii, teorii şi hotărâri: să părăsesc lumea, să plec într-o peşteră sau să fac misiune. Căutăm alte idealuri sau izvoare ca să acoperim golul şi lipsa de har a sufletului nostru. Dar când nu avem ceva de care să ne sprijinim, atunci antenele noastre se îndreaptă liber şi se sprijină în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu umple totul. Dar totul se pierde din ochii noştri atunci când există şi cel mai mic lucru care ne acaparează interesul. 

Alt exemplu. Să presupunem că alaltăieri am căutat-o pe Gherontisa, iar Gherontisa încă nu m-a chemat, deşi eu sunt de părere că ar fi trebuit să mă vadă. De alaltăieri şi până când mă va vedea nu poate fi vorba să-mi găsesc liniştea. Dar când nu există părerea că Gherontisa trebuie să mă vadă, atunci antena mea va ajunge la Dumnezeu şi, acolo, reflectarea ei va întâlni persoana Gherontisei. Atunci, în loc să o aştept de alaltăieri pe Gherontisa, ea, în acea strălucire comună, poate că va fi insuflată să plece din chilia ei şi va veni singură să mă întâlnească! Astfel, toate se întâlnesc în Hristos. Aşadar, are dreptate când spune că adevăratul Dumnezeu se găseşte în trăirea libertăţii inimii faţă de toate, care se trăieşte ca o înfricoşătoare lepădare de propria existenţă."

Povățuire duhovnicească. Privegherea personală și rugăciunea lui Iisus. Arhimandrit Emilianos Simonopetritul