Nu putem să absorbim cu toţii același cer, pentru că inimile noastre nu sunt la fel de deschise.

" Am luat grădina la rând şi am început să adunăm pietrele. Pe rândul meu eram patru surori. Lucram toate în tăcere și adunam repede pietrele. Cu cât mai repede le adunam, cu atâta mai frumos şi mai dulce spuneam rugăciunea. Dintr-o dată am ajuns la capătul rândului. Ne-am uitat înapoi şi celălalte surori nu se vedeau. Am început şi al doilea rând. Gheronda, asa va fi şi în rai? Unii vor alerga înainte, iar ceilalți vor veni în urma lor și nu-i vor putea ajunge?” 

"Faptul că sora noastră are viteză în muncă se datorează probabil binecuvântării lui Dumnezeu, Care i-a dat o sănătate bună, în timp ce altă soră este neputincioasă trupește. Dar probabil că a doua soră consideră că trebuie să meargă încet-încet sau că mintea ei este prinsă cu o anumită problemă. Omul care are o problemă sau pe care îl preocupă ceva sau care are o dorinţă nu poate înainta 

în muncă, toate îi ies pe dos. Nu există ceva mai rău care să oprească călătoria trupească, socială şi duhovnicească a unui om decât legarea minţii sau a inimii lui de o dorinţă sau de ceva pe care nu-l vrea. Dacă spun „vreau aceasta”, viaţa mi se opreşte. Dacă spun „nu îmi place aceasta, mă împotrivesc”, viaţa mi se opreşte. Omul trebuie să fie liber ca să poată înainta în viaţă. 

În jur de 95 la sură dintre oamenii care nu reuşesc să săvârşească repede şi bine munca sunt oameni cu probleme, oameni a căror minte şi inimă nu se grăbesc la Hristos. Cu siguranţă, cel care are nevoie de ceilalţi din cauza neputinței trupeşti, nu numai că este iertat, ci este şi binecuvântat. Neputinţa trupească nu este rea, ci, dimpotrivă, sfințește. Când avem o neputinţă, o boală, ceva pe care nu l-am declanşat noi, ci pe care ni l-a dat Dumnezeu, chiar dacă ar fi o suferinţă care ţine până la moarte, aceasta ne sfințește. Chiar dacă ar îi cel mai mare rău, e de ajuns să ni-l dea Dumnezeu sau să ni-l provoace oamenii în călătoria vieţii noastre. 

Dacă nu se întâmplă aşa ceva, atunci omul care nu aleargă la slujirea lui ese un năpăstuit, un năuc şi unul care se baricadează în ceva al său propriu, care a suferit o scindare în sufletul său. Aşa cum dacă îl loveşti pe cineva în cap ameţeşte şi nu mai înţelege nimic, tot aşa păţeşte și omul pe care îl preocupă ceva. Doar oamenii liberi pot să se înalțe la Dumnezeu. 

Acolo sus nu o să ni se pară că unul va fi în faţa altuia şi altul înapoi, dar în realitate aşa vom fi. După cum „o stea se deosebeşre de altă stea în slavă” (1 Cor. 15, 41), o stea pare foarte mică, iar alta care este alături pare foarte mare — probabil pentru că cea mică este foarte departe sau că lumina ei este foarte slabă sau că este o planetă care primeşte lumina de altundeva —, tot așa se întâmplă și în cer. Nu putem să absorbim cu toţii același cer, pentru că inimile noastre nu sunt la fel de deschise. Pe cât ne lărgim inima pentru durere, pentru iubire și jertfă, cu atât mai multă lumină primim. Pe cât ne învăţăm inimile să se deschidă aici pe pământ prin asimilarea durerii şi a ostenelii, a iubirii şi a dorului după Hristos, cu atât mai mult Hristos vom absorbi acolo. Toată slava lui Hristos este pentru noi, dar pe cât și-a deschis cineva inima aici, atât va primi dincolo. Vom fi unul lângă altul, dar nu vom avea aceeași lumină. Acolo nu vor exista oglinzi ca să vedem cât de săraci suntem. Acolo Îl vom privi pe Hristos și fiecare dintre noi se va desfăta mult sau puţin de ceea ce şi-a pregătit în această viaţă. 

Dacă avem dor şi iubire pentru Dumnezeu, dacă viața noastră este cu durere şi ÎL trăim pe Dumnezeu prin asceza noastră zilnică şi prin răbdare, „care este lucru desăvârșit” (lac. 1, 4), acolo sus vom fi împreună cu Dumnezeu și, îndată ce Domnul se va pleca asupra noastră, toate se vor schimba. Dar așa cum este cu putinţă ca toţi să ne bucurăm, iar una dintre voi să se întristeze pentru ceva, tot așa şi acolo sus va exista aceeași deosebire. Va exista o scară care va începe de la cei mai chinuiţi și va ajunge până la cei mai slăviţi. 

Merită să tânjim şi noi după ceea ce spunea Apostolul, anume că fecioara trebuie să rămână fecioară „ca să stăruie lângă Domnul” (1 Cor. 7, 34), ca să aibă un loc mai bun înaintea lui Hristos, Apostolul Pavel șe chinuia şi murea în fiecare zi (cf 1 Cor 15, 31), 

cuvioșii dormeau pe pietre și îşi zdrobeau pe ele oasele, se topeau în igrasie și în locuri fără soare, leii îi mâncau n adâncul pustiei, barba le creștea şi corpul li se umplea de peri fiindcă nu aveau nicio haină cu care să se imbrace, iar Dumnezeu trebuia să-i protejeze de ploaie și de frig, de căldură și de arșiţă. Trăiau astfel pentru că voiau să stăruie înaintea lui Hristos."

Povățuire duhovnicească. Răspunsuri la scrisorile maicilor. Sfântul Emilianos Simonopetritul