Mi-am dat seama de imaturitatea sufletului meu în ceea ce priveşte rugăciunea. La munca de obste, m-am încredințat că nu-mi pot ține mintea la rugăciune,

" Gheronda, acum mi-am dat seama de imaturitatea suflerului meu în ceea ce priveşte rugăciunea. La munca de obste, m-am încredințat că nu-mi pot ține mintea la rugăciune, Sora s-a dus la munca de obşte și acolo și-a amintit că trebuie să spună rugăciunea lui lisus. A început să spună „Doamne, lisuse Hristoase, miluiește-mă!” și voia să-și ţină mintea la rugăciune. Dar a înţeles că nu putea să aibă o stare de rugăciune. Dacă nu semeni, cum vei secera (cf. Gal. 6, 7)? Dacă nu ai câştigat rugăciunea, cum vrei acum ca mintea ta să urmărească cuvintele rugăciunii? Ca să-ţi ţii mintea la rugăciune, ca să reușești ceva, mai ales la muncile în comun, unde sunt mulți alţii, trebuie să fi lucrat asupra inimii tale. Trebuie să fi lucrat la tăierea voii şi a părerilor tale. Altfel, toate acestea sunt un vuiet, iar mintea ta va merge acolo, iar tu vei crede că te rogi. Şi, aşa cum se întâmplă de obicei, surorii i s-a părut că erau de vină munca în comun, gălăgia, oboseala şi discuţiile. 

Cu siguranţă, e foarte urât dacă la o muncă de obște nu există rânduială. De aceea numim întotdeauna pe cineva care răspunde de acea activitate. Când mi se cere binecuvântarea pentru o muncă în comun, o dau întotdeauna, păstrând un echilibru între zile şi durata muncii. Dar întreb cine va fi sora care răspunde de acea muncă, pentru a putea să ţin în frâu gurile surorilor, supunerea şi toate celălalte aspecte, Dacă nu există o responsabilă, fiecare o va apuca pe drumul ei. îmi echilibrez mintea într-un anumit interval de timp, pe care de obicei îl numim canon. Canonul constă din studiul duhovnicesc și din alte fapte introductive, pedagogice și povăţuitoare spre rugăciune, precum şi din miezul privegherii, rugăciunea. Când citesc, nu o fac ca să învăţ sau ca să mă folosesc, ca să trag concluzii sau pentru că trebuie să citesc. Citesc pentru că studiul duhovnicesc îmi va deschide orizontul rugăciunii. 

În restul timpului zilei, mă silesc să spun liber rugăciunea cu bucurie și liniştit, fără ca celălalt să-și dea seama ce fac. Acesta este cel de-al doilea picior. Când merg sau lucrez, când discut sau mă pregătesc de culcare, oricând îmi amintesc, spun rugăciunea. În continuare, învăţ să îmi aduc aminte tot timpul de rugăciune. Rugăciunea devine o lucrare a fiinţei mele lăuntrice, însăși mintea mea se roagă, însăşi inima bate în ritmul rugăciunii. Prin urmare, rugăciunea devine obişnuinţă și o fac și la biserică, și la muncile în comun, oriunde. Nu pot să învăţ rugăciunea la biserică, nici la munca în comun sau a slujiri sau în altă parte, pentru că aceasta ne deprimă și ne dezamăgeşte, ne încurcă. Întotdeauna premerge scopul fiecărui moment. Când sunt la slujbă, sunt atent la slujbă. Când merg la cules de măsline, scopul este să adun cât mai multe măsline pot. Nu te duci acolo să spui rugăciunea, nici ca să înveţi să o spui. Dar dacă ai învăţat să o spui sau dacă te-ai străduit şi, în același timp, aduni repede şi măsline, atunci vei putea să faci și rugăciunea. Dar când nu aduni repede măslinele, înseamnă că ești un om leneş şi, atunci, îţi este de folos să nu zici deloc rugăciunea, pentru că la munca în comun rugăciunea o să-ţi producă un rău și mai mare decât faptul de a nu o rosti, Prin urmare, sora a înţeles că este imatură în privina rugăciunii. Mintea ei a surprins un adevăr, pe care bine ar fi să o învrednicească Dumnezeu să îl valorifice. lar sora continuă: „După toate trăirile mele, am ajuns la concluzia că rugăciunea lui lisus nu este o urmărire a unui scop.” 

Rugăciunea lui Iisus este un scop, trebuie să o vânezi. Vei prinde iepurele dacă nu îl vânezi? Vei vârî numele lui Hristos în inima ta dacă nu îl vânezi? Sora nu vrea să spună așa ceva, ci că rugăciunea nu este un scop în sine. Rugăciunea nu este nici asceză, este o stare, un loc larg la care duc asceza şi urmărirea scopului. Este urmărirea unui scop în sensul că trebuie să-mi bag bine în cap faptul că acesta este scopul meu. lar asceza constă în diferitele modalităţi pe care le folosesc ca să pot ajunge la cea mai curată rugăciune cu putinţă, care devine o stare. Omul poate să ajungă la măsura de a se ruga zi şi noapte fără să-şi dea seama de aceasta. 

Prin urmare, când vreţi să vă rugaţi la anumite ore peste care se întâmplă să se suprapună vreo muncă sau vreo slujbă la biserică, să știți că sunteți în afara adevăratei căi a unui monah care se roagă. Lucrarea rugăciunii lui lisus se săvârşeşte noaptea, iar deprinderea cu ea se dobândeşte ziua, în timpul diferitelor noastre ascultări, dacă, bineînțeles, suntem dispuși să ne lepădăm de noi înșine. 

Când cineva învaţă să se roage, această lucrare lăuntrică nu îl împrăștie, iar atunci continuă în mod firesc și la muncă, și atunci avem o slujire foarte frumoasă şi 

Nu e însă cu putinţă să învăţăm rugăciunea la munca în comun, la biserică sau când conducem mașina, pentru că vom face accident, Nici când pictăm icoane sau când facem vreo altă slujire, Rugăciunea se învață mergând cu amândouă picioarele, Un picior este strădania de a spune rugăciunea și de a o învăţa, adică să desăvârşită. Este un lucru foarte frumos ca cineva să înveţe să unească rugăciunea lui lisus cu munca. Când lucraţi, nu vă este de niciun folos să vă înţepaţi una pe ala, să faceţi glume, să spuneţi bancuri. Nu vă este de niciun folos să vă petreceţi timpul în chip mincinos. Astfel, rugăciunea voastră este împiedicată şi îi împiedicaţi şi pe alţii de la rugăciune. 

În aspiraţia noastră după rugăciunea lui isus trebuie să fim atenţi şi la aceasta: nu învăţăm rugăciunea zdrobindu-ne sufletul şi spunându-ne: „O să stai aici şi vei zice «Doamne, lisuse Hristoase, miluieşte-mă.»” Întristarea și strâmtorarea sinelui nostru duc la refuzul rugăciunii. Toţi cei care se apasă pe ei înşişi, toţi cei care sunt pretenţioşi sau vor o singurătate deplină, toţi cei care refuză munca pentru că îi împrăștie sau pentru că ceilalți şi condiţiile sunt de vină, toţi aceştia de obicei ajung nişte ajung în viaţă nişte epave. 

Rugăciunea este lucrarea noastră fundamentală. Este dăruită de Dumnezeu când noi ne lepădăm sinele și ne lăsăm în voia lucrurilor aşa cum se petrec: când avem muncă în comun, atunci iau parte la munca în comun, când e slujbă la biserică, merg la biserică. Cu cât introducem logica, cu atât ne încurcăm. Cu cât refuzăm ceva de care ne lovim, cu atât se înrăutăţeşte şi rugăciunea noastră, De exemplu, mă doare inima și mă întristez, Mă întreb ce-oi fi având şi mă grăbesc să merg la doctor, Din acel moment, rugăciunea se opreşte. Sau dau de o greutate; vreau să merg, de exemplu, la atelierul de lumânări, unde am slujirea, și se strică mașinăria de făcut lumânări. Trebuie să chem mecanicul. Mecanicul lipseşte. Alergăm la sora care-i responsabilă, dar ea este cu zidarii şi nu poate veni. Se produce o răzvrătire lăuntrică. Ce arată aceasta? Că între noi nu există Hristos, că nu există posibilitatea să înaintăm la ceva mai duhovnicesc, pentru că am refuzat ceea ce s-a întâmplat, adică stricarea maşinăriei. 

Când refuzăm boala, părerea celuilalt, ceea ce ni se rânduieșşte să facem sau orice altceva, acest refuz ne ajută să înţelegem prin experienţă cuvântul „căile Mele nu sunt precum căile voastre”. (Is. 55, 8), să înţelegem că drumul nostru se desparte de drumul lui Dumnezeu. Altfel vorbeşte Dumnezeu, altfel noi. Când vedem că ne întristăm și suntem dezamăgiţi, că suntem strâmtorați lăuntric și că ceva ne costă, când sunt de vină ceilalți sau lucrurile și situațiile, când nu suntem bucuroşi şi plini de pace, atunci să vă amintiţi că drumul nostru nu este calea Domnului, Calea Domnului nu poate fi alta decât bucuria,  "

Povățuire duhovnicească. Arhimandrit Emilianos Simonopetritul