"Rugăciunea lui lisus este un scop, trebuie să o vânezi. Vei prinde iepurele dacă nu îl vânezi?"..

 

"Nu e însă cu putinţă să învăţăm rugăciunea la munca în comun, la biserică sau când conducem maşina, pentru că vom face accident. Nici când pictăm icoane sau când facem vreo altă slujire. Rugăciunea se învață mergând cu amândouă picioarele. Un picior este strădania de a spune rugăciunea și de a o învăţa, adică să îmi echilibrez mintea într-un anumit interval de timp, pe care de obicei îl numim canon. Canonul constă din studiul duhovnicesc și din alte fapte introductive pedagogice și povăţuitoare spre rugăciune, precum și din miezul privegherii, rugăciunea. Când citesc, nu fac ca să învăţ sau ca să mă folosesc, ca să trag concluzii sau pentru că trebuie să citesc. Citesc pentru că studiul duhovnicesc îmi va deschide orizontul rugăciunii. 

În restul timpului zilei, mă silesc să spun liber rugăciunea cu bucurie și liniștit, fără ca celălalt să-și dea seama ce fac. Acesta este cel de-al doilea picior. Când merg sau lucrez, când discut sau mă pregătesc de culcare, oricând îmi amintesc, spun rugăciunea. În continuare, învăţ să îmi aduc aminte tot timpul de rugăciune. Rugăciunea devine o lucrare a fiinţei mele lăuntrice, însăși mintea mea se roagă, însăși inima bate în ritmul rugăciunii. Prin urmare, rugăciunea devine obișnuință şi o fac și la biserică, și la muncile în comun, oriunde. 

Nu pot să învăţ rugăciunea la biserică, nici la munca în comun sau la slujiri sau în altă parte, pentru că aceasta ne deprimă și ne dezamăgeşte, ne încurcă. Întotdeauna premerge scopul fiecărui moment. Când sunt la slujbă, sunt atent la slujbă. Când merg la cules de măsline, scopul este să adun cât mai multe măsline pot. Nu te duci acolo să spui rugăciunea, nici ca să înveţi să o spui. Dar dacă ai învăţat să o spui sau dacă te-ai străduit și, în același timp, aduni repede și măsline, atunci vei putea să faci şi rugăciunea. Dar când nu aduni repede măslinele, înseamnă că eşti un om leneș și, atunci, îţi este de folos să nu zici deloc rugăciunea, pentru că la munca în comun rugăciunea o să-ţi producă un rău şi mai mare decât faptul de a nu o rosti. 

Prin urmare, sora a înţeles că este imatură în privinga rugăciunii. Mintea ei a surprins un adevăr, pe care bine ar fi să o învrednicească Dumnezeu să îl valorifice. 

lar sora continuă: „După toate trăirile mele, am ajuns la concluzia că rugăciunea lui lisus nu este o urmărire a unui scop.” 

Rugăciunea lui lisus este un scop, trebuie să o vânezi. Vei prinde iepurele dacă nu îl vânezi? Vei vâri numele lui Hristos în inima ta dacă nu îl vânezi? Sora nu vrea să spună aşa ceva, ci că rugăciunea nu este un scop în sine. Rugăciunea nu este nici asceză, este o stare, un loc larg la care duc asceza şi urmărirea scopului. Este urmărirea unui scop în sensul că trebuie să-mi bag bine în cap faptul că acesta este scopul meu. lar asceza constă în diferitele modalităţi pe care le folosesc ca să pot ajunge la cea mai curată rugăciune cu putinţă, care devine o stare. Omul poate să ajungă la măsura de a se ruga zi şi noapte fără să-şi dea seama de aceasta. 

Prin urmare, când vreţi să vă rugaţi la anumite ore peste care se întâmplă să se suprapună vreo muncă sau vreo slujbă la biserică, să ştiţi că sunteţi în afara adevăratei căi a unui monah care se roagă. Lucrarea rugăciunii lui lisus se săvârşeşte noaptea, iar deprinderea cu ea se dobândeşte ziua, în timpul diferitelor noastre ascultări, dacă, bineînţeles, suntem dispuşi să ne lepădăm de noi înşine. 

Când cineva învaţă să se roage, această lucrare lăuntrică nu îl împrăștie, iar atunci continuă în mod firesc şi la muncă, şi arunci avem o slujire foarte frumoasă şi desăvârșită. Este un lucru foarte frumos ca cineva să înveţe să unească rugăciunea lui lisus cu munca. Când lucraţi, nu vă este de niciun folos să vă înţepaţi una pe alta, să faceţi glume, să spuneţi bancuri. Nu vă este de niciun folos să vă petreceţi timpul în chip mincinos, Astfel, rugăciunea voastră este împiedicată şi îi împiedicați şi pe alţii de la rugăciune. 

În aspiraţia noastră după rugăciunea lui lisus trebuie să fim atenţi şi la aceasta: nu învăţăm rugăciunea zdrobindu-ne sufletul și spunându-ne: „O să stai aici şi vei zice «Doamne, lisuse Hristoase, miluieşte-mă.»” Întristarea şi strâmtorarea sinelui nostru duc la refuzul rugăciunii. Toţi cei care se apasă pe ei înșiși, toţi cei care sunt pretenţioşi sau vor o singurătate deplină, toți cei care refuză munca pentru că îi împrăștie sau pentru că ceilalți și condiţiile sunt de vină, toţi aceștia de obicei ajung în viață nişte epave. 

Rugăciunea este lucrarea noastră fundamentală. Este dăruită de Dumnezeu când noi ne lepădăm sinele şi ne lăsăm în voia lucrurilor așa cum se petrec: când avem muncă în comun, atunci iau parte la munca în comun, când e slujbă la biserică, merg la biserică. Cu cât introducem logica, cu atât ne încurcăm. Cu cât refuzăm ceva de care ne lovim, cu atât se înrăutățește şi rugăciunea noastră. De exemplu, mă doare inima şi mă întristez. Mă întreb ce-oi fi având și mă grăbesc să merg la doctor. Din acel moment, rugăciunea se opreşte. Sau dau de o greutare; vreau să merg, de exemplu, la atelierul de lumânări, unde am slujirea, şi se strică maşinăria de făcut lumânări. rebuie să chem mecanicul. 

Mecanicul lipseşte. Alergăm la sora care-i responsabilă, dar ea este cu zidarii și nu poate veni. Se produce o răzvrătire lăuntrică, Ce arată aceasta? Că între noi nu există Hristos, că nu există posibilitatea să înaintăm la ceva mai duhovnicesc, pentru că am refuzat ceea ce s-a întâmplat, adică stricarea mașinăriei.

Când refuzăm boala, părerea celuilalt, ceea ce ni se rânduieşte să facem sau orice altceva, acest refuz ne ajută să înţelegem prin experienţă cuvântul „căile Mele nu sunt precum căile voastre” (Is. 55, 8), să înţelegem că drumul nostru se desparte de drumul lui Dumnezeu. Altfel vorbeşte Dumnezeu, altfel noi. Când vedem că ne întristăm și suntem dezamăgiţi, că suntem strâmtoraţi lăuntric şi că ceva ne costă, când sunt de vină ceilalți sau lucrurile şi situaţiile, când nu suntem bucuroși şi plini de pace, atunci să vă amintiţi că drumul nostru nu este calea Domnului. Calea Domnului nu poate fi alta decât bucuria."

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul - Povățuire duhovnicească, Răspunsuri la scrisorile maicilor, p. 121-125