Darurile harului dumnezeiesc se păstrează și se înmulțesc prin smerenie și osârdie, și se pierd prin mândrie și trândăvie

Sufletele cele iubitoare de adevăr și de Dumnezeu, care cu multă nădejde și credință doresc să se îmbrace cu Hristos, n-au trebuință să fie îndemnate de alții să dorească cerul și să iubească pe Domnul.

Se întâmplă uneori să se împuțineze (zelul lor), însă având (mereu privirea) pironită asupra crucii lui Hristos, asupra Mirelui celui ceresc, totdeauna au simțirea sporirii duhovnicești. Rănite de dorul cerului și flămânzind după dreptatea virtuților, ele doresc cu nesaț luminarea Duhului. Iar dacă se învrednicesc a cunoaște, prin credință, tainele cele dumnezeiești și dacă se împărtășesc de darul cel ceresc al veseliei, nu-și pun încrederea în ele și nu cred că (și) sunt ceva; ci, (dimpotrivă), cu cât se învrednicesc de darurile cele duhovnicești, cu atât mai mult doresc cerul și îl caută cu osteneală. Cu cât au în ele simțirea duhovniceștii sporiri, cu atât mai mult înfometează și însetează după împărtășirea și creșterea (lor) în har. Și cu cât se îmbogățesc duhovnicește, cu atât se socotesc mai sărace și tânjesc după darul cel duhovnicesc, după Mirele cel ceresc. Că spune Scriptura: „Cei ce Mă mănâncă vor flămânzi încă (mai mult), iar cei ce Mă beau vor înseta încă (mai mult)” (Înț. Sir. 24, 23).

2. Astfel de suflete, care iubesc cu (atâta) înfocare și nesaț pe Domnul, sunt vrednice de viața cea veșnică. De aceea se și învrednicesc a se izbăvi de patimi și a se face părtașe, prin har, la comuniunea tainică și de negrăit a Duhului Sfânt și la luminarea (Lui). Sunt însă altele, fără curaj și trândave, care nu caută încă de aici, de când sunt încă în trup, să dobândească prin stăruință și răbdare sfințenia inimii, nu în parte, ci în chip desăvârșit, suflete care nu nădăjduiesc cu toată puterea lor să se împărtășească de desăvârșirea Duhului celui mângâietor și să fie izbăvite prin Duhul de răutatea patimilor. (În sfârșit sunt altele) care, după ce s-au învrednicit să primească harul dumnezeiesc, se lasă (pradă) lipsei de grijă și nepăsării, și iarăși sunt furate de răutate.

3. Pentru că primind harul Duhului și având mângâierea harului, (care aduce) odihnă și dulceață duhovnicească, ele își pun nădejdea în acestea, se mândresc și ajung delăsătoare. Nu au inimă zdrobită, nici nu-și smeresc cugetul, (ele care) n-au ajuns la măsura desăvârșită a nepătimirii, care nu s-au umplut prin osârdie și credință cu belșug de har, care se mulțumesc să se odihnească și să rămână la o puțină mângâiere a harului; astfel de suflete sporesc mai degrabă în trufie, decât în smerenie. Și din pricina neglijenței, disprețului și a trufiei lor deșarte pierd și harul de care s-au învrednicit.

4. Sufletul cu adevărat iubitor de Dumnezeu și de Hristos, chiar dacă ar săvârși mii de fapte bune, se poartă ca și când nimic n-ar fi făcut, din pricina dorului său nepotolit după Domnul. Chiar dacă (un astfel de om) și-ar istovi trupul în posturi și privegheri, se arată ca și cum încă n-a început să se ostenească cu virtuțile. Chiar dacă s-ar învrednici să dobândească felurite daruri ale Duhului și să i se descopere tainele cerești, se arată ca și când n-a dobândit nimic, din pricina iubirii sale nemăsurate și nepotolite față de Domnul. Ba, dimpotrivă, în toate zilele flămânzind și însetând în credință și dragoste și stăruind în rugăciune, are un dor nepotolit după tainele harului și după starea de virtute. Este rănit de dragostea Duhului ceresc; prin har se trezește pururea în el un dor aprins față de Mirele cel ceresc și dorește să se învrednicească deplin de comuniunea tainică și de negrăit cu El, întru sfințenia Duhului. Cu fața sufletului descoperită și privind față (către față) pe Mirele cel ceresc, (aflat) într-o lumină duhovnicească și de negrăit, se contopește cu El prin credință. Asemănându-se lui întru moarte, (sufletul) așteaptă mereu, cu mult dor, moartea pentru Hristos, (așteaptă) cu credință puternică să primească de la Domnul izbăvirea desăvârșită de păcat și de întunericul patimilor. Pentru ca așa, curățit de Duhul și sfințindu-și trupul și sufletul, să se învrednicească a deveni vas ales pentru primirea Mirelui celui ceresc și sălaș al lui Hristos, Împăratul cel ceresc și adevărat. Atunci se face vrednic de viața cea cerească, (dacă) s-a făcut încă de aici sălaș al Duhului Sfânt.

5. La aceste trepte (ale desăvârșirii) sufletul nu poate să ajungă deodată și fără ispită. El ajunge la creșterea și desăvârșirea duhovnicească – până la măsura desăvârșită a nepătimirii – prin multe osteneli și lupte, prin încercări și nevoințe, arătând zel vreme de mulți ani. Supus fiind, (deci), de către cel-rău la tot felul de ispite și răbdându-le pe acestea cu osârdie și bărbăție, se învrednicește (a dobândi) cinstirile cele mari, darurile cele duhovnicești și bogăția cea cerească; se învrednicește a se face moștenitor al Împărăției celei cerești, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava și puterea în veci. Amin.

Sursa:  Sfântul Cuvios Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicesti! Omilia a X a.