Starea de creștin se aseamănă cu aceea de neguțător și cu (dospirea) aluatului. Că după cum neguțătorii adună câștigurile pământești, tot așa și aceștia (adună) gândurile răspândite în (acest) veac. Și după cum aluatul dospește întreaga frământătură, tot așa și aluatul păcatului străbate în tot neamul lui Adam. (Spre deosebire de acesta), Hristos pune în sufletele celor ce cred (în El) aluatul ceresc al bunătății.

 Creștinii se aseamănă cu neguțătorii care  dobândesc câștiguri foarte mari. Că după cum aceia adună pe pământ câștiguri pământești, tot așa și aceștia își adună gândurile inimii lor – împrăștiate în acest veac și pe tot pământul – cu ajutorul tuturor virtuților și al puterii Duhului, (lucru) care este mare și adevărată neguțătorie.

Lumea aceasta se împotrivește lumii celei de sus, după cum și veacul de acum se împotrivește celui ce va să fie. De aceea, urmând Sfintelor Scripturi, creștinul trebuie să se lepede de lume, să se mute și să treacă cu mintea din acest veac în care stă și se amăgește – de la călcarea poruncii de către Adam –, în celălalt veac, (să adaste) cu cugetul la lumea cea de sus, a Dumnezeirii, după cum s-a spus: „Cetatea noastră este în ceruri” (Filip. 3, 20).

 Acest lucru nu se poate săvârși dacă sufletul nu se încrede din toată inima (în Domnul) și nu se leapădă de acest veac. Numai puterea Duhului dumnezeiesc poate să readucă la iubirea Domnului inima cea împrăștiată peste tot pământul și să-i întoarcă cugetul spre lumea veșnică. Că de la călcarea poruncii de către Adam, gândurile sufletului s-au risipit (departe) de iubirea lui Dumnezeu, (s-au îndreptat) spre acest veac și s-au amestecat cu gânduri trupești și pământești. Călcând Adam porunca, a primit întru sine aluatul patimilor celor rele și, prin participare, cei născuți dintr-însul – tot neamul lui Adam – s-au făcut părtași la acel aluat. În cele din urmă, patimile cele rele au crescut și au sporit între oameni atât de mult, încât aceștia au ajuns la desfrâu, dezmăț, idolatrie, ucideri și alte fărădelegi, până ce lumea (întreagă) a dospit în răutate. Atât de mult a crescut răul între oameni, încât (au ajuns) să creadă că nu există Dumnezeu, să se închine pietrelor celor neînsuflețite și să nu mai aibă nici măcar idee de Dumnezeu. Până întru atât schimbase aluatul patimilor celor rele neamul vechiului Adam.

Într-un chip asemănător a binevoit Domnul ca, venind pe pământ, suferind pentru toți și răscumpărându-i cu sângele Său, să pună în sufletele cele credincioase, umilite de păcat, aluatul cel ceresc al bunătății. În felul acesta, (sufletele) crescând și sporind în împlinirea poruncilor și a tuturor virtuților, dospindu-se în bine, s-au făcut una în bine cu Domnul, în Duhul Sfânt, așa cum spune (Apostolul) Pavel (1 Cor. 6, 17). Pentru că sufletul în întregime pătruns de aluatul Duhului celui dumnezeiesc nu știe de răutate și viclenie, după cum s-a zis: „Dragostea nu cugetă cele rele” (1 Cor. 13, 5). Însă este cu neputință ca sufletul lipsit de aluatul cel ceresc, adică de puterea Duhului celui dumnezeiesc, să fie dospit de bunătatea Domnului și să ajungă la viață, după cum nici neamul lui Adam n-ar fi putut cădea într-o răutate atât de mare dacă aluatul răutății, adică păcatul, care este o anumită putere spirituală și gândită a lui satana, n-ar fi intrat în el.

 Să presupunem că frământă cineva făină, fără să-i adauge plămadă. Oricât s-ar munci, oricât ar amesteca și ar frământa, rămâne o pastă nedospită, care nu-i bună de mâncat; dar dacă i se adaugă plămada, aceasta dospește toată frământătura și o preface în aluat, așa cum a zis și Domnul în pilda cu Împărăția: „Asemenea este Împărăția cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce a dospit toată” (Matei 13, 33). (La fel este și cu carnea): Să presupunem că cineva are la îndemână carne și o pune la păstrare, dar fără să-i adauge sarea care omoară viermii și împiedică stricăciunea; aceasta se va împuți, se va strica și nu va mai fi de niciun folos. Închipuie-ți, prin analogie, că omenirea întreagă este ca o carne și un aluat nedospit și că natura dumnezeiască a Duhului Sfânt este sarea și plămada care vin din altă lume. Dacă, deci, aluatul cel ceresc al Duhului și sarea cea bună și sfântă a Dumnezeirii, care vin din acel veac și din acea patrie, nu sunt puse și amestecate cu natura oamenilor cea umilită (de păcat), sufletul nu se va elibera niciodată de mirosul cel greu al răutății, nici nu va dospi, (pentru a se izbăvi) de apăsarea și de fermentul răutății.

 Dacă unui suflet i se pare că poate săvârși ceva desăvârșit cu de la sine putere, fără conlucrarea Duhului, mult se înșală. Pe deasupra, sufletul care crede că poate să ajungă la curăția desăvârșită doar prin sine, fără Duhul, acela nu este vrednic de sălașele cerești, nici de Împărăție. Pentru că dacă un om supus patimilor nu se apropie de Dumnezeu, nu se leapădă de lume, nu așteaptă cu nădejde și răbdare să primească bunul cel străin de firea sa, adică puterea Sfântului Duh, dacă Domnul nu-i picură de sus în suflet viața Dumnezeirii, unul ca acesta nu va simți niciodată (în el) viața cea adevărată, nu se va trezi din beția materiei, nu va străluci lumina Duhului în sufletul său întunecat, nu se va arăta în el zi sfântă, nu se va trezi din adâncul somn al neștiinței și nu va cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu, cu puterea lui Dumnezeu și cu lucrarea harului.

Dacă omul nu se învrednicește, prin credință, să primească harul, nu este în stare și vrednic (să se facă părtaș) la Împărăție; dar dacă primește harul Duhului, dacă nu se abate întru nimic de la el, nu-l necinstește prin nepăsare și fapte rele și, timp îndelungat luptându-se, nu întristează Duhul, poate dobândi viața veșnică. Că după cum cineva simte (în chip concret) lucrarea celui-rău prin mijlocirea patimilor – adică în mânie, pofte, pizmă, supărare, gânduri rele și în celelalte necuviințe –, la fel trebuie să simtă (în chip concret) harul și puterea lui Dumnezeu prin mijlocirea virtuților – adică în iubire, bunătate, bucurie, blândețe, alinare și veselie dumnezeiască. (Pentru că numai) așa poate să se asemene și să se amestece cu natura cea bună și dumnezeiască, cu lucrarea cea minunată și sfântă a harului. Unită totdeauna cu harul, încercată în vremuri și timpuri diferite, crescând și sporind, voința (omenească) se face bineplăcută (lui Dumnezeu), se unește tot mai mult cu Duhul, devine sfântă și curată prin lucrarea Duhului și vrednică de Împărăția (lui Dumnezeu). Mărire și închinăciune Tatălui celui fără de prihană, Fiului și Duhului Sfânt, în veci. Amin.

      Sursa:  Sfântul Macarie cel Mare!  Omilii duhovnicesti. OMILIA A XXIV-A.