„Fraților, eu încă nu mă socotesc să fi ajuns, ci doar una fac: cele din urmă uitându-le și tinzând la cele dinainte, alerg la țintă către răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus. ” (Flp 3, 13-14)
Nimic nu lipsește virtuțile de valoarea ce li se cuvine, ca amintirea bunurilor pe care noi le-am săvârșit. Două rele se nasc de aici: pe de o parte devenim mai leneși, iar pe de alta, alunecăm în ușurătate. Motiv pentru care Pavel, cunoscând natura noastră cea înclinată spre lenevire, după ce a lăudat atât pe Filipeni, ia seama acum la modul în care le înfrânează orice mândrie, prin cele spuse în pasajele de mai sus, dar mai cu seamă în cel de față. Ce spune e!?
„Fraților, zice, eu încă nu mă socotesc să fi ajuns” (Flp 3, 13). Dar dacă Pavel nu ajunsese și nici nu avea îndrăzneală spre înviere și spre bunurile viitoare, apoi cu mult mai puțin ar putea ajunge cei care în viața lor n-au săvârșit nici cea mai mică parte din cele săvârșite de el. „Nu mă socotesc să fi ajuns”, adică «nu socotesc că am ajuns la a săvârși toată virtutea», la fel cum cineva ar spune despre un călător care n-a ajuns încă la sfârșitul călătoriei sale. Pare că afirmă: «încă nu am făcut totul».
Dar în alt loc spune că „Lupta cea bună m-am luptat” (2 Tim 4, 7), pe când aici „nu mă socotesc să fi ajuns”, adică tocmai contrariul. De aceea cel care va citi cu atenție ambele pasaje, va înțelege bine care e cauza acelor cuvinte, ca și a acestora. În primul rând, că nu e bine să se învârtă cineva în jurul unei singure idei; iar în al doilea, cuvintele acestea le-a spus cu mult înainte, pe când cele către Timotei cu puțin înainte de moartea lui martirică. «Doar un singur lucru am, zice, acela că tind la cele dinaintea mea.» Acesta este sensul cuvintelor: „Ci doar una fac: cele din urmă uitându-le și tinzând la cele dinainte, alerg la țintă către răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus” (Flp 3, 14).
Ceea ce-l determina să tindă către cele dinainte era dorința de a le uita pe cele din urmă. Cel ce crede că deja a ajuns la desăvârșire și nimic nu-i mai lipsește pentru fapta bună, încetează de a mai alerga, gândind că a ajuns la țintă. Dar cel care crede că încă se află departe de capăt, nu va înceta niciodată din alergarea sa. Să nu uităm a medita neîncetat la aceasta, chiar de am fi făcut mii de bunătăți. Pentru că dacă Pavel, după mii de suferințe și după atâtea primejdii, judecă astfel, atunci noi cu atât mai mult!
«Nu numai că n-am căzut, zice, din cauza neputinței de a alerga atâta și nu doar că n-am deznădăjduit, ci încă mai și alerg și mă lupt cu curaj, și singurul scop pe care-l am este ca să progresez.» La fel trebuie să facem și noi: să uităm faptele cele bune pe care le-am făcut și să le lăsăm în urma noastră. Pentru că și călătorul nu se gândește la distanța pe care a parcurs-o, ci la cea care i-a mai rămas. La fel și noi, să nu gândim la faptele bune pe care le-am săvârșit, ci la cele care încă ne lipsesc. Căci la ce ne va folosi ceea ce am făcut dacă nu se va completa și lipsa? Și nu a spus că «nu mă gândesc», ci că «nu-mi mai amintesc de ele».
Astfel devenim noi iuți în alergare: însuflețiți fiind de întreaga dorință pentru ceea ce ne lipsește și dându-le uitării pe cele din trecut. «Tinzând, zice, spre cele dinaintea noastră, mai înainte de a ajunge să ne gândim la a le dobândi», deoarece acela care tinde se și gândește la dobândire; picioarele lui aleargă înaintea corpului iar el se înclină pe sine tot înainte, înainte-și întinde și mâinile pentru ca astfel să parcurgă o mai mare distanță din drum. Acest lucru vine din marea lui bunăvoință, din marele lui dor de a ajunge la capăt. Așa trebuie să alerge călătorul, cu o astfel de intenție și o astfel de bunăvoință, pentru a nu cădea.
Câtă distanță este între cel care aleargă și cel care zace pe jos, căzut în brânci, atâta este și între Pavel și noi. El murea în fiecare zi și avea biruințe în fiecare zi. Nu era timp, nu era minut în care să nu progreseze și să nu meargă înainte pe drumul pe care-l făcea. El nu vroia să capete premiul, ci vroia să-l răpească, să-l ia cu sila, căci acesta este adevăratul sens al lui a lua. Cel ce oferă premiul stă sus; sus, prin urmare, este și premiul. Privește ce distanță mare trebuie să alerge! Privește ce mare este înălțimea! Într-acolo trebuie, prin urmare, să întindă aripile duhului, nefiind altfel cu putință să parcurgă drumul până la acea înălțime.
Acolo trebuie să călătorească, de vreme ce e cu putință, și cu corpul. „Căci petrecerea noastră, zice, este în ceruri”, acolo este premiul. Vezi pe cei care aleargă cum trăiesc după lege? Vezi cum nimic din ceea ce ar putea să-i sustragă sau să le slăbească forțele nu se apropie de ei? Zi după zi ei se exercită luptându-se în arenă sub privegherea dascălului, și după lege.
Imită deci și tu pe aceștia și arată chiar mai multă bunăvoință decât ei, căci nici premiul nu este la fel. Mulți sunt cei ce te împiedică în această călătorie, însă tu trăiește după lege. Multe sunt împrejurările care slăbesc puterea, însă tu iuțește-ți picioarele, căci este posibil. Nu e vorba aici de natură, ci de voință. Să le învățăm sprintene la mers, ca nu cumva să poată fi împiedicate de ceva.
Exersează-ți picioarele ca să meargă fără șovăire, căci multe alunecușuri sunt în cale, și, căzând cumva, pierzi totul. Dar tu, chiar dacă ai căzut, ridică-te, pentru că și atunci e posibil a birui. Nu te ocupa nicicând cu lucruri nestatornice și nesigure și nu vei cădea. Aleargă și te ocupă cu lucrurile sigure. Sus să-ți ții capul, sus ochii! Acest lucru este poruncit de către învățători celor ce aleargă în stadion și aceasta susține puterea. Iar de vei căuta spre pământ, te vei moleși, căzând apoi jos, la pământ. Tu privește drept în sus, unde se află și premiul, pentru că această vedere a premiului îți va incita și mai mult voința! Nădejdea câștigării premiului nu te va lăsa să simți vreo oboseală și distanța aceea mare ți se va părea scurtă.
Și ce este premiul? Desigur, nu vreo ramură de finic, dar ce? Împărăția cerurilor, neîncetata odihnă, slava cu Hristos, moștenirea bunurilor, frățietatea și alte mii de bunuri, cu neputință de înșirat. Nu e cu putință a descrie frumusețea acelui premiu. Știe doar cel care-l are deja, iar cel care-l va dobândi va ști și el la vremea lui. Nu este aur, nici vreun colier cu pietre prețioase, și totuși cu mult mai mult decât acestea! Aurul în comparație cu acel premiu este noroi rău mirositor, iar pietrele prețioase, în comparație cu frumusețea acelui premiu, sunt ca tina drumurilor.
Dacă deci cu o astfel de atenție călătorești către cer, vei putea să pășești acolo cu multă demnitate și cinste, iar îngerii se vor sfii de tine, care deja porți premiul, și te vei apropia de toți cu cel mai mare curaj.
„Întru Hristos Iisus”, zice. Privește câtă recunoștință! În Hristos, afirmă el, sau mai bine zis, „prin Hristos Iisus fac aceasta”. E cu neputință a parcurge o așa de mare distanță fără ajutorul Lui, pentru că e nevoie de o legătură strânsă cu El și de mult ajutor. El a vrut ca tu să lupți aici jos, iar încununat să fii acolo sus; ca lupta și cununa să nu fie laolaltă aici, pe pământ.
Nu vedeți chiar și aici că pe luptătorii distinși cu premii sau pe călăreții de la hipodrom împăratul îi încununează nu jos în stadion, ci sus? La fel și în cazul nostru: premiul îl vei primi în ceruri.
„Așadar, câți suntem desăvârșiți pe aceasta s-o gândim; și dacă gândiți ceva în alt fel Dumnezeu v-o va descoperi și pe aceasta.” (Flp 3, 15) Care? Faptul că cele din urmă trebuie uitate, adică datoria celui desăvârșit este de a nu se crede pe sine niciodată desăvârșit.
Dar atunci cum afirmi tu, Pavele, „câți suntem desăvârșiți”? Spune-mi: sunt oare cugetele noastre ca ale tale? Dacă nu ai primit și nici nu le-ai desăvârșit, atunci cum de îndemni pe cei desăvârșiți să gândească astfel, tu, care gândești că nu ești încă desăvârșit? «Aceasta este adevărata desăvârșire», zice el. „Și dacă gândiți ceva în alt fel Dumnezeu v-o va descoperi și pe aceasta” (Flp 3, 15), adică dacă cineva își închipuie că a făcut totul.
Privește cu câtă înțelepciune le spune aceasta. «Dumnezeu vă va învăța pe voi», zice, adică Dumnezeu vă va convinge pe voi și nu doar vă va învăța – căci Pavel v-a învățat pe voi – ci vă va și îndemna. Nu a întrebuințat vorba «vă va îndemna», ci «vă va descoperi», pentru a se părea că lucrul se petrece în neștiința lor. Nu cu privire la dogme sunt spuse acestea, ci cu privire la desăvârșirea vieții și pentru a nu crede că au ajuns la ea. De altfel e neîndoielnic că cel care crede că are totul nu are nimic. „Dar de acolo de unde am ajuns, să urmăm același dreptar, să gândim la fel.” (Flp 3, 16)
Dar ce înseamnă „de acolo de unde am ajuns”? Înseamnă ceea ce am realizat până acum, ceea ce stă în puterea noastră, cele cu privire la dragoste, comuniune și pace. Aceasta deja ne aparține. Ai văzut că el numește „dreptar” poruncile date deja? Dar acel dreptar (sau canon, sau regulă de urmat) nu primește nici adăugiri și nici scăderi, de vreme tot după canon se dă și pedeapsa (Pasajul Sf. Hrisostom este citat din Socrat. În citatul acesta cuvântul „canon” este luat în sens de lege, în sens metaforic. Sensul acestui pasaj pare a fi o amenințare contra celor ce calcă legea, care nu primește nici adăugiri și nici scăderi, deoarece tot prin lege se dau și pedepsele). „De acolo de unde am ajuns, să urmăm același dreptar”, adică aceeași credință și aceeași regulă.
„Fiți laolaltă următorii mei, fraților, și uitați-vă la aceia care se poartă așa cum aveți voi pildă de la noi.” (Flp 3, 17). Spusese mai înainte : „Păziți-vă de câini”, prilej cu care i-a îndepărtat pe toți de legăturile cu aceia, iar aici îi arată pe cei care trebuie imitați. «Dacă cineva voiește să ne imite pe noi, spune el, dacă cineva dorește să urmeze aceeași cale, să ia seama la noi; deși nu sunt acolo, de față, totuși voi cunoașteți felul călătoriei mele, adică purtarea și viața mea». Nu numai prin cuvânt a învățat el, ci și prin fapte. La fel cum la dans sau în tabără e absolut necesar ca toți ceilalți să-l imite pe conducătorul jocului, respectiv, pe comandant, pentru ca toți să fie astfel în ordine, la fel și în cazul de față. De altminteri e posibil ca ordinea să fie stricată din cauza mișcărilor neregulate ale dansatorilor, sau ale ostașilor, și atunci totul devine dezordine.
Partea morală: Având noi model pe Apostoli și pe cei ce au strălucit în fapte bune, totul ne va fi mai ușor
Așadar, apostolii au fost modele adevărate, căci ei ne-au transmis neschimbată icoana originară [a credinței], creștinismul în toată puritatea lui. Înțelegeți ce viață curată au avut ei dacă această icoană [chip] originară ne stă și astăzi înainte prin exemplul și prin legile ei vii. Ceea ce scripturile spuneau, ei arătau tuturor prin fapte.
Aceasta este învățătura cea demnă de toată lauda și numai o astfel de învățare ar putea atrage discipoli. Dacă însă el (cel care învață pe alții) se mărginește numai la a vorbi și la a filosofa, iar prin fapte face tocmai contrariul, atunci nu e încă învățător adevărat. A filosofa numai prin cuvinte este un lucru ușor și pentru discipol, dar învățătorul trebuie să îndemne și prin fapte, prin conduita sa, pentru că mai ales acest lucru îl face pe învățător respectabil, iar pe discipol îl pregătește de supunere. Cum? Când va vedea că învățătorul său poruncește doar prin cuvânt va zice că cere imposibilul; iar că este așa se va vedea chiar din faptele celui ce-i poruncește, că nici el însuși nu face ceea ce zice.
Când va vedea însă că vorbele sunt puse în practică prin fapte, nu va mai avea ce să spună. Dar noi, chiar dacă viața învățătorului ar fi cam neîngrijită, să luăm seama la noi înșine și să ascultăm pe proorocul care spune: „Și vor fi fiii tăi învățați de Dumnezeu” (Is. 14, 15) și „Nu se vor mai învăța unul pe altul și frate pe frate, zicând: «Cunoașteți pe Domnul», că toți de la sine Mă vor cunoaște, de la mic până la mare” (Ier. 31, 34).
Nu ai învățător virtuos? Dar ai pe adevăratul Învățător, pe singurul care trebuie să fie numit învățător, învață de la Acela, căci a zis: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Mt. 11, 29).
Nu da deci atenție învățătorului tău, ci privește către Hristos, adevăratul învățător, și fii ascultător poruncilor Lui. De acolo ia model de purtare, căci ai în El un model excelent și după Acesta orânduiește-ți viața. Se află în scripturi mii de modele de viață virtuoasă. Ia pe care vei voi, și după Învățător intră în vorbă și cu ucenicii Lui.
De exemplu: unul a strălucit prin sărăcie, un altul prin bogăție, precum Ilie prin sărăcie, iar Avraam prin bogăție; ia deci ca exemplu una din aceste vieți, care ți se va părea mai ușoară și mai la îndemână.
Unul a strălucit prin căsătorie, un altul prin feciorie Avraam a strălucit prin căsătorie, Ilie prin feciorie; ia ca exemplu pe care vrei și mergi pe calea unuia sau a altuia, căci ambele căi duc la ceruri.
Unul a strălucit prin post, altul prin lipsa postului. Ioan de exemplu, a strălucit prin post, iar Iov prin lipsa lui. În afară de aceasta Iov mai avea și femeie, fii și fiice, case de care se îngrijea.
Însă este cu putință a se lucra virtutea chiar fiind cineva în scaunul împărătesc, deși palatul împărătesc e împovărat cu mai multe afaceri decât orice casă particulară. David a strălucit pe tron, dar porfira împărătească și diadema întru nimic nu l-au moleșit.
Lui Moise i s-a încredințat însă grija întregii comunități, ceea ce e cu mult mai greu. Aici puterea era cu mult mai mare, de unde rezultă că și greutatea era mai mare.
Ai văzut cum unii au progresat în fapte bune fiind bogați, iar alții fiind săraci?
Ai văzut pe unii progresând fiind căsătoriți, iar pe alții păstrându-și fecioria?
Acum privește și contrariul, adică privește pe aceia care s-au pierdut fiind în căsătorie sau în feciorie, în bogăție sau în sărăcie, în căsătorie mulți oameni s-au pierdut, precum Samson și alții, și nu atât din cauza căsătoriei, cât din cauza voinței lor.
În feciorie ia seama la acele cinci fecioare nebune, în bogăție la acel bogat care trecea cu vederea pe Lazăr, iar în sărăcie ia seama cum și astăzi se pierd mii de oameni. Iar în tronurile împărătești și printre mai marii lumii vă pot arăta mult pierduți.
Vrei să vezi apoi pe cei mântuiți din rândul ostașilor? Iată-l pe sutașul Corneliu (FA cap. 10). Vrei să vezi pe cei mântuiți care se aflau sub stăpânirea altora? Privește la eunucul împărătesei etiopienilor.
În concluzie, dacă noi întrebuințăm averea în scopuri bune, oricare-ar fi ele, averea noastră nu ne va pierde, iar de nu, nici un folos nu vom avea, pentru că și bogăția, și împărăția, și sărăcia, și căsătoria și fecioria ne pot duce la pierzanie prin voința noastră.
Pe cel care priveghează și este sobru nimic nu-l poate vătăma.
Spune-mi, te rog, cu ce a vătămat robia? Cu nimic, închipuie-ți, de exemplu, pe Iosif devenit rob și totuși păstrând virtutea; pe Daniel și pe cei trei tineri deveniți robi și cu toate acestea strălucind cu mult mai mult decât alții.
Pretutindeni virtutea strălucește și e neînvinsă și nimic nu o poate împiedica.
Dar ce zic eu de sărăcie și de sclavie?
Nici foamea, nici rănile cele învechite și nici chiar boala cea mai grea nu o poate împiedica.
Astfel a fost Lazăr, astfel a fost Iov și astfel a fost și Timotei cel adeseori bântuit de boală.
Ai văzut că nimic nu poate împiedica pe cineva de la virtute?
Nici bogăția, nici sărăcia, nici puterea, nici dorul de a stăpâni, nici boala, nici înjosirea, nici disprețul, căci pe toate acestea virtutea le lasă jos, pe pământ, și se urcă la ceruri. Doar sufletul să fie curajos și nimic nu-l poate împiedica pe omul care lucrează virtutea.
Când lucrătorul e sănătos și puternic, nimic din cele exterioare nu-l poate împiedica.
Când meșterul are experiență și stăruință și își cunoaște perfect meseria, chiar bolnav fiind, el posedă această meserie și chiar de ar fi sărac, de ar avea sau nu uneltele în mâinile sale, chiar de ar lucra sau nu, cu nimic nu poate fi mai prejos, deoarece cunoașterea meșteșugului său este cu el.
La fel să întâmplă și cu omul virtuos și iubitor de Dumnezeu: chiar de l-ai îmbogăți el îți va arăta meșteșugul (virtutea), și chiar de l-ai aduce la sărăcia cea mai neagră, de ar fi bolnav sau sănătos, de ar fi în slavă sau în necinste, el același va fi, adică stăruitor în virtute.
Oare apostolii nu lucrau în multe feluri? Oare nu „prin slavă și necinste, prin defăimare și laudă” (2 Co 6, 8)? Aceasta înseamnă a fi luptător, adică a fi îndemânatic în toate. Aceasta este și natura virtuții.
Dacă vei zice: «eu nu pot să fiu mai mare peste alții ci sunt făcut spre a locui singur», ai batjocorit virtutea, deoarece ea poate să fie a tuturor, poate străluci oriunde. Este de ajuns ca ea să fie deja în suflet.
Poate e foamete? Sau belșug? Ea în ambele împrejurări își arată puterea ei, după cum zice și Pavel: „Știu și să fiu smerit, știu și să am de prisos” (Flp 4, 12). Era nevoie ca el să lucreze? Ei bine, el nu s-a rușinat, ci doi ani a lucrat. Trebuia ca să sufere de foame? Ei bine, el n-a ezitat s-o facă și nici nu s-a topit din această cauză. Trebuia să moară? Ei bine, el nu se umilea [ca să afle scăpare], ci prin toate își manifesta prudența și curajul lui cel mare.
Să-l imităm deci pe el și nu ne va părea rău. Într-adevăr, ce ar putea oare să întristeze un astfel de om? Nimic. Cât timp nu va fi nimeni în stare să-mi răpească acest bun dumnezeiesc, eu voi fi cel mai fericit dintre toți oamenii, nu doar acolo, ci și aici.
Să zicem că omul virtuos ar avea femeie și copii, și bani, și slavă multă; ei bine, între toate acestea, el tot virtuos va rămâne. Chiar dacă vei lua de la dânsul toate cele enumerate mai sus, el tot același va fi. El nu se pleacă nici sub povara scârbelor, nici nu se îngâmfă când se află înotând în prosperitate, ci, asemenea pietrei care fie că e lovită de valurile mării, fie că nu, tot nepăsătoare stă, fără a suferi că a fost tocită de valuri sau că a pățit altceva, și sufletul tare stă drept și pe timp de furtună, și pe timp frumos.
La fel cum copiii aflați pe corabie se înspăimântă de valuri, iar căpitanul corăbiei, stând drept, râde și se amuză de spaima aceea a lor, tot așa și sufletul înțelept: în timp ce unii sunt înspăimântați iar alții râd și se amuză de schimbările lucrurilor din lume, el stă drept și nemișcat, sprijinindu-se pe evlavie ca pe cârma unei corăbii.
Căci, spune-mi: ce poate oare tulbura un suflet cucernic?
Moartea? Dar acesta e începutul unei vieți cu mult mai bune.
Poate sărăcia? Dar aceasta îl ajută în fapta cea bună.
Poate boala? Dar nici că o consideră ca existând, și nu numai boala, ci chiar de ar zace la pat, sau de ar fi scârbit, el pe toate, preîntâmpinându-le, le înlătură.
Poate că necinstea? Dar în el e răstignită lumea întreagă.
Poate pierderea copiilor? Dar el nu se înspăimântă, mai ales când este inițiat în dogma învierii celei de obște.
Așadar, ce ar putea să clatine un astfel de suflet? Nimic din toate acestea.
Poate că bogăția îl îngâmfă? Nicidecum, căci el știe că averile sunt nimic înaintea sa.
Poate îl îngâmfă slava? Dar a învățat și știe că „Toată slava omului este ca floarea câmpului”(Is 40, 6).
Poate că desfătarea? Dar el a auzit deja pe Pavel, care zice: „cea care trăiește-n desfătări, deși trăiește, e moartă” (1 Tim 5, 6).
Așadar, când un astfel de suflet nici nu se îngâmfa, nici nu se împuținează, ce ar putea egala o astfel de sănătate? Însă nu la fel se întâmplă cu celelalte suflete care se vânzolesc și se schimbă mai repede decât marea și decât șopârla aceea care-și schimbă deseori culoarea pielii. De aceea este ridicolă purtarea lor, căci acum îl vezi râzând, acum plângând, acum îl vezi luând seama la sine și imediat distrat peste măsură și plin de nepăsare. De ceea și zice Pavel:
„Nu vă potriviți acestui veac” (Rm 12, 2), pentru că noi petrecem în ceruri, unde nu este schimbare. Ni s-au făgăduit premii nestricăcioase și nu stricăcioase și schimbătoare.
De aceea tot o astfel de petrecere să arătăm și noi, căci încă de aici câștigăm bunurile făgăduite. Pentru ce ne aruncăm noi înșine în primejdii și în furtuni, în tulburări și în neliniște? Pentru a fi liniștiți. Dar liniștea nu o dobândim nici de la bogăție, nici de la sărăcie, nici de la slavă, nici de la necinste, nici de la boală, nici de la sănătate, ci numai de la sufletul nostru. Când el este puternic, bine învățat și pregătit în știința virtuții, toate i se vor părea ușoare, încă de aici va vedea odihna de acolo și limanul cel fericit; și ajungând acolo se va învrednici de mii de bunătăți.
De care fie să ne învrednicim și noi, cu toții, prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt I se cuvine slava, stăpânirea și cinstea, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin.
Sursa: Sfântul Ioan Gură de Aur, Explicarea epistolei către Filipeni a sfântului Apostol Pavel.Omilia a XIII-a .
Comentarii
Trimiteți un comentariu