Numai Hristos, Doctorul cel adevărat al omului celui lăuntric, poate să vindece sufletul și să-l împodobească cu veșmântul harului

 Dacă cineva este dezbrăcat de veșmântul cel dumnezeiesc și ceresc, adică de puterea Duhului, precum s-a zis: „Dacă cineva nu are pe Duhul lui Hristos, acesta nu este al Lui” (Rom. 8, 9), să plângă și să roage pe Domnul, ca să primească din cer veșmântul cel duhovnicesc, spre a-și îmbrăca sufletul lipsit de puterea dumnezeiască. Pentru că acela care nu este îmbrăcat cu veșmântul Duhului, este îmbrăcat cu rușinosul și necinstitul (veșmânt) al patimilor.

În viața de toate zilele, dacă este cineva gol, în mare necinste și rușine se află; prietenii își întorc fața de la prieteni, rudele (fac același lucru) față de cei de un neam cu ei, iar copiii, văzându-și tatăl dezbrăcat, își întorc privirile, ca să nu-i vadă trupul gol și, venind cu spatele, îl acoperă (cf.: Fac. 9, 23). La fel și Dumnezeu Își întoarce privirile de la cei ce nu sunt îmbrăcați cu veșmântul Duhului, de la cei care nu s-au îmbrăcat în Domnul Iisus Hristos, temeinic și adevărat.

 Omul cel dintâi, văzându-se gol, însuși s-a rușinat; atâta ocară se adaugă goliciunii.

Deci, dacă în cele trupești, goliciunea aduce atâta rușine, de câtă rușine și necinste a patimilor nu este acoperit sufletul care nu este îmbrăcat și nu poartă veșmântul cel duhovnicesc, cel nestricăcios și de negrăit, care este Însuși Domnul Iisus Hristos. Oricine este dezbrăcat de acea slavă dumnezeiască, se cade să-și cunoască ocara și să se rușineze, precum s-a rușinat Adam de goliciunea lui trupească. Și deși și-a făcut un acoperământ din frunze de smochin (Fac. 3, 7), a simțit mai departe rușinea, cunoscându-și sărăcia lui. Să implore, deci, un astfel de suflet pe Hristos, ca să-i arate bunăvoință și să-l îmbrace în strălucirea luminii Sale celei negrăite; să nu-și facă veșmânt de gânduri deșarte; să nu se amăgească cu aparența dreptății proprii, socotind că poartă veșmântul mântuirii.

 Dacă cineva se bizuie doar pe dreptatea și izbăvirea (ce singur o lucrează), în zadar și fără de folos se ostenește. Pentru că în ziua cea de pe urmă toată această dreptate cu care se mândrește se va arăta asemenea unui veșmânt întinat, precum zice profetul Isaia: „Toate faptele dreptății noastre s-au făcut ca un veșmânt întinat” (Isaia 64, 5). Să aducem, deci, lui Dumnezeu, cereri și rugăciuni, ca să ne îmbrăcăm în veșmântul mântuirii, în Domnul nostru Iisus Hristos, lumina cea de negrăit. Acest (veșmânt) purtându-l peste suflet, nu-l vom dezbrăca în veci, ci, (dimpotrivă), la înviere și trupurile noastre vor străluci de strălucirea luminii cu care încă de acum sunt îmbrăcate sufletele cele credincioase și sfinte, după cum zice Apostolul: „Cel ce a înviat pe Hristos din morți va face vii și trupurile noastre, prin Duhul Său care locuiește în noi” (Rom. 8, 11). Slavă negrăitei Sale îndurări și milei Sale celei nespuse!

Și iarăși: După cum femeia cea cu scurgere de sânge (Marcu 5, 25), crezând cu adevărat și atingându-se de poala veșmântului Domnului, îndată s-a vindecat, și s-a oprit curgerea sângelui celui necurat, tot așa, orice suflet care poartă în sine rana nevindecată a păcatului, izvorul cugetelor necurate și viclene, dacă se apropie de Hristos și-L roagă cu credință adevărată, dobândește vindecarea aducătoare de mântuire a izvorului de nevindecat al patimilor, și seacă izvorul acela din care porneau cugetele cele necurate, prin singură puterea lui Iisus; că nimeni altul nu poate tămădui această rană.

Cu adevărat, în vremea călcării poruncii de către Adam, diavolul s-a străduit să rănească și să întunece pe omul cel lăuntric, mintea care conduce și privește către Dumnezeu. De atunci, ochii lui au privit către cele rele și către patimi, rămânând închiși față de bunurile cerești.

 Prin urmare, așa (de grav) a fost rănit, încât nimeni nu putea să-l vindece, ci numai Domnul; El singur putea (săvârși) acest lucru. Iar Acesta, venind, „a ridicat păcatul lumii” (Ioan 1, 29), adică a secat izvorul cel necurat al cugetelor sufletului.

Și după cum femeia cu scurgere de sânge, cheltuindu-și averea ei la doctori, de la niciunul n-a căpătat vindecare, până când, apropiindu-se cu credință de Domnul și atingându-se de poala (veșmântului) Său, îndată a dobândit vindecare, oprindu-se curgerea (sângelui) ei, tot așa, niciunul dintre drepți, dintre Părinți, dintre prooroci sau patriarhi n-a putut să vindece sufletul care fusese de la început rănit cu o rană de nevindecat.

 A venit Moise, dar nu a putut să aducă vindecare deplină. (Au urmat) preoții, darurile, zeciuielile, sărbătorile, lunile noi, spălările rituale, jertfirile, arderile de tot și toate celelalte mijloace de îndreptare din vremea Legii; dar sufletul n-a putut fi vindecat de curgerea necurată a cugetelor celor necurate, și toată dreptatea Legii n-a putut să-l vindece. A trebuit să vină Mântuitorul, Doctorul cel adevărat, Cel ce vindecă în dar, Cel care S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru neamul omenesc (Marcu 10, 45). El singur a adus marea și mântuitoarea izbăvire și însănătoșire a sufletului; El l-a eliberat din robie, El l-a scos din întuneric, El l-a preaslăvit cu lumina Sa, El a secat în suflet izvorul cugetelor necurate. Că zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

 Nu puteau să-l vindece pe om de o rană nevăzută, atât de mare, leacurile pământești, adică numai lucrările dreptății lui, ci natura cerească și dumnezeiască a darului Duhului Sfânt. Numai datorită acestui leac a putut omul să dobândească vindecarea, întoarcerea la viață și curățirea inimii de Duhul Sfânt.

Și după cum atunci, femeia bolnavă, care n-a putut fi vindecată (de doctori), având picioare, a venit la Domnul și a căpătat vindecarea; și după cum orbul, care nu putea să vină la Domnul, pentru că nu vedea, având credință a strigat cu glas mai puternic decât al îngerilor și a zis: „Fiul lui David, miluiește-mă” (Matei 15, 22), iar Domnul, venind la el, l-a vindecat și l-a făcut să vadă, la fel și sufletul, chiar dacă este rănit cu rănile patimilor rușinoase, chiar dacă este orbit de întunericul păcatului, totuși i-a rămas voința de a striga și de a chema pe Iisus, ca să vină și să aducă sufletului mântuire veșnică.

Prin urmare, dacă acel orb n-ar fi strigat, iar femeia cea bolnavă n-ar fi alergat către Domnul, n-ar fi dobândit vindecarea, tot așa, dacă cineva nu se apropie de Domnul, mânat de propria-i voință și cu tot sufletul și nu se roagă cu credință puternică, nu dobândește vindecarea.

Dar pentru ce aceia, crezând, s-au vindecat pe dată, iar noi n-am câștigat vederea cu adevărat și n-am fost vindecați de patimile cele ascunse? Doar Domnul s-a îngrijit mai mult de sufletul cel nemuritor decât de trup; (de acest suflet la care cugetă proorocul) când spune: „Deschide ochii mei” (Ps. 118, 18), (suflet) care, odată văzând, în veci nu va mai orbi și nu va mai fi rănit. Deci, dacă venind pe pământ, Domnul a arătat grijă de trupurile cele stricăcioase, cu cât mai mult (va arăta grijă) de sufletul cel nemuritor, făcut după chipul Său? Noi însă n-am dobândit încă vindecarea duhovnicească și mântuirea pentru că nu-L iubim din toată inima, nici nu credem în El cu adevărat.

Să credem, deci, în El, să ne apropiem cu adevărat de El, pentru ca să lucreze îndată adevărata tămăduire în noi. Că El a făgăduit că va da pe Duhul Sfânt celor care I-l cer (Luca 11, 13), că va deschide celor ce bat și că va fi aflat de cei care Îl caută (Matei 7, 7). Or, cel ce a făgăduit nemincinos este. Lui (I se cuvine) slava și puterea în veci. Amin.

Sursa: Sfântul Cuvios Macarie cel mare. Omilii duhovnicesti. OMILIA A XX-A