ÎI SĂRUȚI MÂNA CĂLUGĂRULUI, DAR ÎI RĂSTIGNЕȘTI RĂBDAREA CU MÂNDRIA TA!

 ÎI SĂRUȚI MÂNA CĂLUGĂRULUI, DAR ÎI RĂSTIGNЕȘTI RĂBDAREA CU MÂNDRIA TA!

Te apropii de un părinte sau de o maică, cerând rugăciune și cuvânt de folos, dar te porți ca și cum omul acela ar avea datoria să devină depozitul tuturor frustrărilor tale.

Îi vorbești despre soacra ta insuportabilă, soțul care nu te înțelege, rudele care te nedreptățesc și oamenii care nu-ți recunosc meritele. Uneori, ajungi să-ți judeci propriul duhovnic în fața altui monah, nădăjduind să găsești confirmarea că tu ai dreptate.

Dar, în acest tribunal al vinovățiilor, tu de ce te declari mereu nevinovată?

Unde sunt păcatele tale? Unde este pocăința pentru răul pe care l-ai făcut? Când ai plâns ultima dată pentru un suflet pe care l-ai rănit? Câte rugăciuni ai făcut pentru cei pe care îi osândești atât de ușor?

CÂT TE ROGI? CÂT IERȚI? CÂT RABZI? ȘI, MAI ALES, CÂT TE SMEREȘTI?

Poate că nu ai venit să-ți vindeci rănile, ci să obții o dezlegare pentru orgoliul tău, un certificat de nevinovăție pe care nimeni să nu îndrăznească să-l conteste.

Te-ai gândit vreodată ce jertfă presupune pentru omul acela să te asculte? Poate și-a întrerupt pravila, a lăsat metaniile din mână ori a amânat puținele clipe de odihnă. Poate poartă deja în inimă durerile multor suflete, dar îți face loc și ție, dăruindu-ți din timpul și dragostea lui.

Iar tu cum răspunzi acestei dăruiri?

Îl copleșești cu amănunte fără rost, justificări interminabile și judecăți care nu aduc nici o vindecare. Îi ceri să te asculte, dar uiți că și ascultarea are nevoie de măsură, iar dragostea de respect.

Nu confunda răbdarea unui monah cu obligația de a-ți suporta egoismul!

Și mai dureros este ceea ce se întâmplă când încearcă să-ți răspundă.

ÎL ÎNTRERUPI!

Îi tai vorba, îl contrazici, îi demontezi explicațiile înainte să le fi înțeles. El încearcă să așeze lucrurile în lumina Evangheliei, iar tu îi opui principiile, convingerile și interpretările tale, de parcă ai fi venit nu să primești un cuvânt de folos, ci să-ți aperi pledoaria.

Poate că, în timp ce tu îți pregătești următorul argument, el se roagă în taină ca Dumnezeu să-i lumineze mintea și să-i pună pe buze cuvântul de care ai nevoie.

Dar cum să primești un răspuns dacă nu lași nici măcar tăcerii loc să lucreze în tine?

Ce prăpastie între evlavia cu care îi săruți mâna și mândria cu care îi închizi gura!

Îi ceri binecuvântarea, dar respingi îndrumarea. Îi prețuiești rugăciunea, dar îi nesocotești timpul. Îl numești om al lui Dumnezeu, însă îl tratezi ca pe un instrument menit să-ți confirme dreptatea.

Iar când sfatul primit nu corespunde așteptărilor tale, pleci rănită în amorul propriu. Spui că nu ai fost înțeleasă și pornești în căutarea altui părinte, a altei maici, a altei mănăstiri.

Străbați sute de kilometri, încredințată că undeva vei găsi omul potrivit.

Dar dacă nu cauți voia Lui Dumnezeu, ci doar pe cineva care să-ți binecuvânteze voia proprie?

Ce folos să-ți ostenești picioarele pe drumurile mănăstirilor, dacă refuzi să-ți ostenești inima pe calea pocăinței?

Înainte să-ți judeci duhovnicul, întreabă-te câte dintre îndrumările primite ai împlinit. Înainte să condamni lipsa de dragoste a soacrei, cercetează-ți propria inimă. Înainte să ceri un alt cuvânt, vezi ce ai făcut cu cel din urmă.

Nu transforma chilia în tribunal, bunătatea monahului în obligație și timpul lui de rugăciune într-un nesfârșit șir de nemulțumiri!

Când un părinte sau o maică îți vorbește, învață să taci și să asculți! Nu pentru că omul din fața ta ar fi fără greșeală, ci pentru că smerenia începe atunci când renunți să-ți aperi necontenit dreptatea și accepți posibilitatea ca și tu să ai ceva de îndreptat.

Și poate că într-o zi vei înțelege un adevăr dureros:

Ai avut răbdare să străbați sute de kilometri până la o mănăstire, dar nu ai găsit smerenia să asculți cinci minute fără să întrerupi.

Ai vorbit ceasuri întregi despre greșelile altora, dar n-ai aflat câteva clipe pentru lacrimile pocăinței tale.

Ce tragedie să cauți o viață întreagă oameni care să-ți vorbească despre Dumnezeu, iar când îi întâlnești să nu le îngădui să termine o frază!

Poți bate la porțile tuturor mănăstirilor, poți săruta mâinile multor călugări și poți aduna cuvinte de folos cât pentru o bibliotecă întreagă. Dar, dacă nu îngădui ca vreunul dintre ele să te schimbe, vei rămâne aceeași, oricât de departe ai călători.

Fiindcă uneori, cea mai lungă călătorie nu este până la o mănăstire, ci de la propria dreptate la pocăință.

Iar cea mai grea ușă în fața căreia te poți opri nu este poarta unei chilii, ci aceea a inimii tale, pe care mândria o ține încuiată chiar și atunci când mâinile tale sunt împreunate la rugăciune.                                               (monahia Ierusalima)