"Când sufletul e smerit și Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu duhul în iubirea lui Dumnezeu. Când simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pământ, ci dorește să fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu și să iubească pe fratele. Dar dacă sufletul cade în slava deșartă, sărbătoarea lui ia sfârșit, pentru că harul părăsește sufletul, și de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gânduri rele vin și frământă sufletul.
Pentru ce suferă omul pe pământ, pentru ce duce necazuri și îndură rele?
Suferim pentru că nu avem smerenie. în sufletul smerit viază Duhul Sfânt și El dă sufletului libertatea, pacea, iubirea și fericirea.
Suferim pentru că nu-l iubim pe frate. Domnul zice: „Iubiți-vă unii pe alții și veți fi ucenicii Mei” [In. 13, 34-35]. Pentru iubirea de frate vine iubirea lui Dumnezeu. Dulce e iubirea lui Dumnezeu; ea este un dar al Duhului Sfânt și în deplinătatea ei e cunoscută numai prin Duhul Sfânt. Dar este și o iubire mijlocie, pe care omul o are atunci când se străduiește să împlinească poruncile lui Hristos și se teme să nu întristeze pe Dumnezeu; și aceasta e un lucru bun. în fiecare zi însă trebuie să ne silim spre bine și să învățăm din toate puterile smerenia lui Hristos."
Între iadul deznădejdii și iadul smereniei
Sfântul Cuvios Siluan Athonitul

Comentarii
Trimiteți un comentariu