"Ziceau despre Avva Filimon pustnicul că se închisese într o peșteră la o mică depărtare de Lavra numită a Romeilor 104 și se îndeletnicea cu luptele nevoinței, spunându-și în cuget adesea ceea ce se spune că-și zicea marele Arsenie: „Filimoane, de ce ai ieșit?" Stăruia deci în peșteră vreme multă, împletind funii și coșuri, și dădea iconomului să-i ia pâini mici pentru hrană. Căci nu mânca nimic decât pâine și sare, și de acestea numai în unele zile. Drept aceea nu purta nicio grijă de trup, ci îndeletnicindu-se cu contemplația, ajunse înlăuntrul luminii dumnezeiești. Și așa săvârșind slujba de taină cea negrăită, 105 petrecea în bucurie. Iar ducându-se la biserică adunata neîngăduind nimănui sa se apropie de el, Sâmbăta și Duminica, umbla singur și cu mintea ca să nu-i taie mintea dela lucrarea pe care o avea. Iar în biserică, stând într'un colț și pironindu-și fața în pământ, vărsa șiroaie de lacrimi, plângând necontenit și având neîncetat în minte gândul morții și pilda Sfinților Părinți, mai ales pe a lui Arsenie cel Mare, căruia i se și silea să-i umble pe urme.
Dar ivindu-se o erezie în Alexandria și în ținutul din jurul ei, a plecat și s'a dus în Lavra alăturată [de cea] a lui Nicanor. Și primindu-l pe el prea iubitorul de Dumnezeu Paulin, și dându-i lui locul său de singurătate, îl rânduiește în toată liniștea. Căci un an întreg n'a îngăduit niciodată nimănui să se ducă la el, ba nici chiar el însuși nu l-a supărat de loc, fără numai în vremea când îi dădea pâinea cea de trebuință. Venind deci Sfânta Înviere a lui Hristos și aflându-se împreună, se făcu pomenire intre ei despre starea de singurătate și de liniște. Și cunoscând că și pentru fratele cel prea evlavios, scopul cel mai ales este acesta, îi semănă cuvinte ascetice din Scriptură și dela Părinți, arătând prin toate că fără liniștea desăvârșită [isihia] este cu neputință a plăcea lui Dumnezeu, precum a cugetat și dumnezeiescul Părinte Moise, că liniștea naște nevoința, iar nevoința naște plânsul, iar plânsul frica, iar frica smerenia, iar smerenia trecerea cu vederea, iar trecerea cu vederea dragostea, iar dragostea face sufletul fără boală și fără patimă; și atunci cunoaște omul că nu este departe de Dumnezeu.
Deci îi zicea lui: Trebuie să-ți curățești cu desăvârșire mintea prin liniștire și să-i dai o lucrare duhovnicească neîntreruptă. Căci precum ochiul pătrunde în cele supuse simțurilor și se minunează de vedere, așa și mintea curată pătrunde în cele inteligibile și e răpită de vederea duhovnicească de care nu mai poate fi desfăcută. Și cu cât se golește mai mult prin liniște de patimi și se curățește, cu atât se învrednicește mai mult de cunoștință. Iar desăvârșită este mintea atunci, când calcă peste cunoștința ființială și se unește cu Dumnezeu. Căci având demnitatea împărătească, nu mai sufere să fie săracă, nici nu mai e ispitită de poftele de jos, chiar de i-ai oferi toate împărățiile.
Deci dacă vrei să ajungi la toate aceste virtuți, fii fără grijă dinspre orice om, fugi de lume și umblă cu râvnă pe calea Sfinților, ține-ți înfățișarea neîngrijită, haina pătată și smerită, purtarea simplă, cuvântul fără meșteșug, mersul fără slavă deșartă, glasul netocmit, viețuiește în sărăcie, lasă-te disprețuit de toți, iar mai presus de toate păzește-ți mintea, grijește de trezvie, stăruiește în toate strâmtorările și păstrează toate bunătățile pe cari le ai neștirbite, și ia aminte la tine cu deamănuntul, ca să nu primești niciuna din plăcerile ce vor să intre. Căci patimile sufletului se potolesc prin liniștire; iar întărâtate și mâniate se sălbăticesc și mai tare și-i silesc pe cei ce le au să păcătuiască și mai mult, precum rănile trupurilor, zgâriate și descojite, se fac anevoie de tămăduit. Cuvântul fără rost încă poate despărți mintea de pomenirea lui Dumnezeu, dracii silind-o la aceasta, iar simțurile ascultând de ei. Numai lupta și frica mare pot păzi sufletul. Deci trebuie să te desparți de toată lumea și să rupi sufletul de afecțiunea față de trup, și să te faci fără oraș, fără casă, fără lucruri de ale tale, neiubitor de argint, lipsit de avere, neumblător după câștig și după schimburi, nepriceput în lucruri omenești, smerit la cugetare, împreună pătimitor, bun, blând, liniștit, gata să primești în inimă întipăririle venite din cunoștința dumnezeiască. Căci nici în ceară nu se poate scrie, dacă nu sau netezit mai'nainte trăsăturile, aflate în ea. Acestea ne învață marele Vasile.
Așa s'a făcut ceata Sfinților, despărțită cu desăvârșire de petrecerea în lume. Păstrând în ei cugetul ceresc netulburat, au fost luminați de legile dumnezeiești. Ei străluceau prin faptele și cuvintele evlavioase, după ce și-au omorât mădularele de pe pământ prin înfrânare, prin frică de Dumnezeu și prin dorul după El. Căci prin rugăciunea neîncetată și prin meditarea dumnezeieștilor Scripturi, se deschid ochii înțelegători ai sufletului și văd pe Împăratul Puterilor, născându-se o bucurie mare și un dor ce arde cu putere în suflet. Și înălțându-se și trupul de către duhul, întreg omul se face duhovnicesc. Acestea le spun lucrătorii fericitei liniști și ai petrecerii prea strâmte, cari, despărțindu-se pe ei de toată mângâierea omenească, grăiesc în curăție numai cu Stăpânul din ceruri.
Auzind acestea fratele iubitor de Dumnezeu, și rănindu-se în suflet de dorul dumnezeiesc, se duse împreună cu el în pustia schetică, în care au străbătut calea evlaviei cei mai mulți dintre Sfinții Părinți, și s'au așezat în Lavra Sfântului Ioan Colovul, încredințând grija lor iconomului Lavrei, deoarece voiau să petreacă în liniște [isihie]. Și petrecură cu harul lui Dumnezeu în toată liniștea, făcându-și ieșirile pe nevăzute Sâmbăta și Dumineca, iar în celelalte zile ale săptămânii stăruiau în singurătate, făcându-și fiecare singur rugăciunile și pravila. 107
Iar pravila sfântului bătrân era aceasta: noaptea cânta toată psaltirea și canoanele, 108 fără tulburare, și zicea o pricopă din Evanghelie. 109 Pe urmă se așeza zicând în sine: Doamne miluiește, cu stăruință și atât de mult, până nu mai putea să-l rostească. Apoi se culca, și când se făcea de ziuă cânta iarăși ceasul întâi, și se așeza în scaunul lui privind către răsărit și cântând cu rândul și iarăși zicând din Apostol și din Evanghelie. Aș a petrecea toată ziua, cântând neîncetat și rugându-se și hrănindu-se cu contemplarea celor cerești, încât de multe ori mintea lui se înălța în contemplație și nu știa dacă se află pe pământ.
Văzându-l deci pe el fratele îndeletnicindu-se așa pe întins și de neslăbit cu pravila, și preschimbat cu totul de cugetările dumnezeiești, zise către el: Te ostenești Părinte astfel la o așa bătrânețe, chinuindu-ți trupul și robindu-l. Iar el zise răspunz: Crede fiule că atâta râvnă și dor pentru pravilă a așezat Dumnezeu în sufletul meu, încât o pot împlini în toată întinderea ei. Iar dorul după Dumnezeu și nădejdea bunurilor viitoare biruie neputința trupească. Astfel întreg dorul minții îl avea zburând spre cer; și nu numai în alte vremi, ci și în vremea mesei însăși.
Deci odată locuind cu el un frate oarecare, l-a întrebat pe el, care ar fi taina vederii? Fiindcă îl știa iubitor de învățătură și așezat, zise către el: Îți voi spune ție, firește, fiule. Dacă mintea cuiva se curățește la culme, Dumnezeu îi descopere lui vederile Puterilor și Cetelor slujitoare. Apoi l-a mai întrebat și aceasta: De ce, Părinte, mai presus de toată dumnezeiasca Scriptură te îndulcești cu Psaltirea ? Și de ce cânți liniștit, ca și când ai spune către cineva cuvintele? Iar el zise către acela: Îți spun, fiule, că așa a întipărit Dumnezeu puterea Psalmilor în sufletul meu smerit, ca și în proorocul David, și nu mă pot despărți de dulceața feluritelor vederi din ei. Căci cuprind toată dumnezeeasca Scriptură. Iar acestea le-a spus cu multă smerenie de cuget celui ce l-a întrebat, de dragul folosului, fiind mult silit.
Un frate oarecare, cu numele Ioan, de fel din părțile mării, a venit la acest sfânt și mare Părinte Filimon și ținându-i picioarele i-a zis: Ce să fac Părinte, ca să mă mântuiesc? Căci văd că mintea îmi umblă și rătăcește încoace și încolo, la cele ce nu trebuie. Iar el, oprindu-se puțin, zise : Această patimă este a celor de-afară, și stăruie fiindcă până acuma nu ai dor desăvârșit de Dumnezeu. Căci n'a venit încă în tine căldura dorului și a cunoștinței Lui. Zise atunci fratele: Și ce să fac Părinte ? Îi răspunse lui: Du-te, până ce vei avea meditația [lucrarea] ascunsă în inimă, care poate să-ți curețe mintea de acestea. Fratele, nepricepând cele spuse, zise bătrânului: Ce este meditația ascunsă, Părinte ? Zise către el: Du-te, veghează în inima ta și veghind, zi în cugetul tău cu frică și cu cutremur: Doamne Iisuse Hristoase, miluește-mă. Căci așa învață fericitul Diadoh pe începători. Deci plecând acela și liniștindu-se cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile Părintelui, s'a îndulcit cu această lucrare pentru putină vreme. Dar depărtându-se deodată dela el și neputând să o îngrijească în trezvie și să se roage, veni iarăși la bătrân și-i vesti întâmplarea. Iar acesta îi zise lui: De acum iată ai cunoscut urma liniștirii și a lucrării și ai cercat dulceața din ea. Ține deci aceasta totdeauna în inima ta. Fie că mănânci, fie că bei, fie că te întâlnești cu oarecine, fie că ești afară din chilie, fie că ești pe drum, să nu uiți să rostești această rugăciune și să cânți și să meditezi rugăciuni și psalmi, cu o cugetare trează și cu mintea nerătăcită. Dar chiar când te afli în cea mai necesară trebuință, să nu înceteze mintea ta să mediteze și să se roage în ascuns. Căci astfel poți înțelege adâncurile dumnezeieștei Scripturi și puterea ascunsă în ea și să-i dai minții o lucrare neîncetată, ca să împlinești cuvântul Apostolului, care poruncește : „neîncetat vă rugați" (I Tes. 5, 17). Ia aminte deci cu dinadinsul și păzește-ți inima ca să nu primească gânduri rele, sau deșarte și nefolositoare. Ci totdeauna, fie că ești culcat, fie că ești în picioare, fie că mănânci, fie că bei, fie că te întâlnești cu alții, inima ta să se îndeletnicească pe ascuns în cuget, fie cu psalmii, fie cu rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluește-mă". Iar când cânți cu gura, ia de asemenea aminte să nu zici alte cuvinte cu gura și la altele să-ți rătăcească cugetarea.
Și iarăși l-a întrebat fratele: Văd în somn multe năluciri deșarte. Iar bătrânul a zis către el: Să nu te lenevești și să nu te faci nepăsător, ci înainte de a te culca fă multe rugăciuni în inima ta și împotrivește-te gândurilor, ca nu cumva să fii dus de voile diavolului și să te lapede Dumnezeu. Grijește cu toată puterea ca să adormi după psalmi și după această meditație în minte, și să nu lași cugetarea ta să primească gânduri străine; ci în gândurile în cari ai fost rugându-te, în acelea să te culci meditând, ca să fie cu tine când adormi și să-ți grăiască ție când te scoli. Zi și sfântul Simbol al credinții ortodoxe înainte de a te culca. Căci credința dreaptă în Dumnezeu este un izvor și o strajă a tuturor bunătăților.
L-a întrebat iarăși fratele zicând: Fii bun Părinte și îmi spune, ce fel de lucrare are mintea ta ?
Învață-mă să mă mântuiesc și eu. Iar el zise: Ce vrei să iscodești acestea ? Iar acela sculându-se și prinzându-i picioarele sfântului, i le sărută rugându-l să-i spună. Iar după multă vreme zise: Încă nu poți purta acum aceasta. Căci e propriu bărbatului care a ajuns la deprinderea bunătăților, dreptății să dea fiecărei simțiri lucrul potrivit cu ea. Dar nici nu e cu putință ca cel ce nu s'a curățit cu desăvârșire de gândurile deșarte ale lumii, să se învrednicească de un dar ca acesta. De aceea, dacă dorești unele ca acestea, ține meditația ascunsă în inimă curată. Căci de vei stărui neîncetat în rugăciunea ta și în meditarea Scripturilor, ți se vor deschide ochii înțelegători ai sufletului și va veni în el o bucurie mare și un dor negrăit și puternic, aprinzându-se și trupul de către duh, încât tot omul se va face duhovnicesc. Deci când te va învrednici Dumnezeu să te rogi neîmprăștiat și cu minte curată, fie noaptea, fie ziua, nu avea grijă de pravila ta, ci cu toată puterea stăruiește să fii lipit de Dumnezeu și El va lumina inima ta în privința lucrării duhovnicești pe care o săvârșești.
Și a mai adăugat și acestea: A venit la mine odată un bătrân și întrebându-l de starea minții, mi-a spus: Doi ani am stăruit rugând pe Dumnezeu din toată inima și cerându-I fără slăbire să-mi dea să mi se întipărească neîntrerupt și neîmprăștiat în inimă rugăciunea, pe care a lăsat-o El ucenicilor Săi. Și văzând osteneala și răbdarea mea, mi-a împlinit cererea Domnul, marele Dătător. Mai zicea și aceea că gândurile ce se ivesc în cuget despre cele deșarte, sunt boli ale sufletului nelucrător și leneș. Adaus e deci: că, după cum e scris, trebuie să ne păzim mintea noastră cu toată străjuirea și să cântăm neîmprăștiat întru cunoștință și să ne rugăm cu mintea curată.
Prin urmare, fraților, Dumnezeu vrea ca noi să ne arătăm sârguința către El, întâi în osteneli, apoi în dragoste și rugăciune neîncetată, și însuși El ne va arăta calea mântuirii. Dar este vădit că nu e altă cale care duce la cer, decât liniștirea desăvârșită, fuga de toate relele, dobândirea virtuților, dragostea desăvârșită față de El și conviețuirea cu Dumnezeu în cuvioșie și dreptate. De va ajunge cineva la acestea, de grabă se va ridica în locașurile cerești. Dar cel ce dorește să se suie la înălțimea aceasta, trebuie numai decât să-și omoare mădularele de pe pământ. Căci când sufletul nostru se va veseli de vederea Binelui adevărat, nu se va mai întoarce spre niciuna din patimile stârnite de plăceri, ci lăpădând toată dulcea împătimire [voluptatea] trupească, va primi cu înțelegere curată și neîntinată, arătarea lui Dumnezeu.
Deci avem trebuință de multă pază, osteneli trupești și curăție a sufletului, ca să sălășluim pe Dumnezeu în inimile noastre, pentru ca de aici înainte să împlinim fără rătăcire poruncile Lui. Și El ne va învăța să păzim în mod sigur legile Lui, trimițându-și ca niște raze de soare lucrările Sale, prin harul Duhului sălășluit în noi. Prin osteneli și încercări trebuie să curățim chipul, după care am fost făcuți raționali și în stare de orice înțelegere și de asemănare cu Dumnezeu și să ne ținem simțirile neamestecate cu nicio pată, topite din nou în oarecare chip în cuptorul încercărilor, ca așa să ne preschimbăm spre cinstea împărătească. Căci Dumnezeu a zidit firea omenească părtașă de tot binele, ca să poată privi cu mintea cetele îngerilor, măririle Domniilor, Puterile, Începătoriile, Stăpâniile, lumina neapropiată, slava mai presus de fulger.
Iar când dobândești o virtute, să nu ți se înalțe gândul împotriva fratelui, fiindcă tu ai dobândit-o, iar acela nu i-a avut grijă. Căci aceasta este începutul mândriei. Păzește cu toată puterea să nu faci nimic pentru plăcerea oamenilor. Iar când lupți cu patima, să nu slăbești, nici să te lenevești dacă dăinuiește războiul, ci, ridicându-te, aruncă-te înaintea lui Dumnezeu, din toată inima, zicând cu Proorocul: „ Judecă-i Doamne pe cei ce mă nedreptățesc, căci eu nu pot nimic asupra lor" (Ps. 34, 1). Și El văzând smerenia ta, îți va trimite mai repede ajutorul Său. Iar când mergi cu cineva pe cale, nu primi convorbire deșartă, ci dă-i minții lucrarea duhovnicească pe care o avea, ca să i se facă obiceiu bun și uitare a plăcerilor vieții, și să ajungi la limanul nepătimirii. Învățând prin acestea și prin mai multe cuvinte pe frate, îl slobozi.
Iar după puțină vreme veni iarăși la el și începând să-l întrebe, zise: Ce să fac Părinte, că în pravila mea de noapte mă îngreuiază somnul și nu mă lasă să mă rog cu trezvie, ba nici nu pot să priveghiez cu prisosință? Și când cânt, pot să fac ceva cu mâinile? Iar el zise: Când poți să te rogi întru trezvie, să nu faci nimic cu mânile; iar când ești cuprins de moleșală, mișcă-te puțin, amenințându-ți gândul și fă ceva cu mâinile. Iar acela zise iarăși către el: Dar tu Părinte nu ești îngreunat de somn în pravila ta ? Zise lui: Anevoie; dar dacă mi se întâmplă vreodată puțin, mă mișc și zic din începutul Evangheliei după Ioan, îndreptând spre Dumnezeu ochiul cugetului și îndată se risipește. Asemenea fac și cu gândurile. Când vine vreunul, îl întâmpin ca pe un foc cu lacrimi, și se risipește. Dar tu încă nu poți să te înarmezi astfel, ci ține mai de grabă meditația ascunsă și rugăciunile de zi, rânduite de Sfinții Părinți, adică silește-te să săvârșești ceasul al treilea, al șaselea, al nouălea, cele de seara și pravila de noapte. Dar ia seama cu toată puterea, să nu faci nimic pentru plăcerea oamenilor, nici să ai vreodată dușmănie împotriva fratelui, ca să nu te desparți de Dumnezeul tău.
Sârguiește-te să-ți păzești cugetarea neîmprăștiată, ca să fie cu grijă la gândurile dinlăuntru. Iar când te afli în biserică și vrei să te împărtășești cu dumnezeieștile lui Hristos Taine, să nu ieși până nu primești pacea desăvârșită. Stând într'un loc, să nu te miști de acolo până la apolis. Gândește-te că stai în cer și întâmpini pe Dumnezeu cu Sfinții Îngeri și-l primești pe El în inimă. Deci pregătește-te cu frică și cu cutremur mult, ca să nu te afli cu nevrednicie între Sfintele Puteri. Și după acestea, înarmându-l bine pe fratele întru Domnul și întărindu-l în duhul harului său, l-a slobozit.
Pe lângă acestea mai povestea încă fratele, care fusese cu el, următoarele: Șezând eu odată aproape de el, l-am întrebat dacă a fost ispitit de uneltirile dracilor pe când ședea în pustie? Iar el zise: Îngăduie frate. Dacă va îngădui Dumnezeu să vie la tine ispitele pe cari le-am încercat eu dela diavol, nu cred că ai putea să rabzi amărăciunea lor. Am șaptezeci de ani, sau și mai bine, și cei mai mulți i-am petrecut în ispite. Și locuind în mai multe pustiuri, în liniștea cea mai deplină, atâtea am încercat și am pătimit dela ei, câte nu sunt de folos să le povestesc celor ce n'au primit experiența liniștirii, ca să nu-i amărăsc. Iar în ispite, aceasta o făceam pururea: Îmi puneam toată nădejdea în Dumnezeu, înaintea căruia am făcut și făgăduințele lepădării și, El îndată mă izbăvea. De aceea, frate, nu mai am grijă de mine. Căci știu că se îngrijește El de mine. Și așa port mai ușor ispitele ce-mi vin. Numai aceasta o aduc dela mine, că mă rog neîncetat. Căci știu că pe cât se întind cele neplăcute, pe atât se gătesc cununile celui ce rabdă. Căci acestea sunt rânduite ca lucruri de schimb de Dreptul Judecător.
Deci știind acestea, frate, să nu cazi în lenevie, cunoscând că stai în mijlocul războiului luptându-te, și că sunt foarte mulți cei ce luptă pentru noi, cu vrășmașul lui Dumnezeu. Căci cum am putea noi cuteza să ne împotrivim unui așa de înfricoșat vrășmaș al neamului nostru, dacă nu ne-ar susține dreapta cea atotputernică a lui Dumnezeu Cuvântul, ocrotindu-ne și acoperindu-ne? Cum ar rezista firea omenească la uneltirile lui? Căci „cine, zice, va descoperi fața îmbrăcăminții lui ? Iar la încheietura platoșei lui cine va pătrunde? Din gura lui ies făclii aprinse, cari scapără ca niște gratii de foc. Din nările lui iese fum de cuptor ce arde cu foc de cărbuni. Sufletul lui e cărbuni. Flacără iese din gura lui. În grumazul lui sălășluiește puterea. Înaintea lui aleargă pierzania. Inima lui e întărită, stă ca o piatră, ca o nicovală neclătită. Fierbe adâncul ca o căldare. Socotește marea ca un vas de unsoare; iar tartarul adâncului ca pe un rob. Tot ce e înalt vede, împărățind peste toate cele din ape." (Iov 41, 3, 9-12, 14, 21-22, 24) Împotriva lui ne este lupta, frate. Pe unul ca acesta ni l-a arătat Cuvântul ca asupritor.
Dar biruința împotriva lui se câștigă ușor de cei ce și-au ales viața monahicească după lege, fiindcă nu au nimic din ale lui, prin lepădarea de lume și prin bunătatea bărbătească a virtuților și fiindcă avem pe Cel ce se luptă pentru noi. Căci spune mie: Cine, apropiindu-se de Domnul și luând frica Lui în minte, nu s'a preschimbat cu firea și, luminându-se pe sine cu legile și cu faptele dumnezeiești, nu și-a făcut sufletul atotstrălucitor și nu l-a făcut să scapere de înțelegeri și de gânduri dumnezeiești? Căci Domnul nu-l lasă nelucrător. Fiindcă are pe Dumnezeu care îi mișcă mintea, ca să dorească lumina fără să se sature. Un suflet ca acesta, fiind lucrat mereu, nu e lăsat de duhul să se moleșească în patimi. Ci e ca un împărat care suflă aspru și înfricoșat împotriva potrivnicilor, tăindu-i fără cruțare și neîntorcându-se nicidecum spre cele dinapoi, ci prin făptuire și prin rugăciunea minții mișcându-și mâinile spre cer, câștigă biruința războiului.
Mai povestea iarăși același frate și aceea că pe lângă alte virtuți, o câștigase și pe aceasta, că nu răbda niciodată să audă vorbă fără rost. Iar dacă cineva din neatenție povestea vreun lucru care nu tindea la folosul sufletului, nici nu răspundea măcar. Dar nici când plecam eu la vreo slujbă, nu mă întreba de ce pleci, și nici întorcându-mă, nu mă întreba, unde ești, sau cum ești, sau ce ai făcut. Odată, călătorind eu la Alexandria pentru o trebuință oarecare și de acolo suindu-mă în cetatea împărătească 110 pentru un lucru bisericesc, împreună cu mai mulți frați preacuvioși, n'am trimis nici o veste slujitorului lui Dumnezeu. Petrecând deci acolo vreme destulă, m'am întors iarăși la Schit 111 la el. Iar el văzându-mă și bucurându-se și îmbrățișându-mă, a făcut rugăciune și apoi a șezut neîntrebându-mă nimic, ci stăruia îndeletnicindu-se cu contemplația. Odată, vrând să-l cerc, am lăsat să treacă mai multe zile, fără să-i dau pâine să mănânce. Iar el n'a întrebat, nici n'a zis nimic. Eu, după acestea, puindu-i metanie, i-am zis: Fă iubire, Părinte, și-mi spune, nu te-ai supărat că nu ți-am adus să mănânci după obiceiu? Iar el zise: Iartă frate, douăzeci de zile dacă nu mi-ai da pâine să mănânc, și încă nu ți-ași cere. Căci până rabd cu sufletul, rabd și cu trupul. Atâta era de cufundat în contemplarea Binelui adevărat.
Mai zicea: De când am venit în Schit, n'am îngăduit gândului meu să iasă afară din chilie, dar nici alt gând n'am primit în cugetare, afară de frica lui Dumnezeu și de judecățile veacului ce va să vie, gândindu-mă la osânda ce așteaptă pe păcătoși, la focul veșnic, la întunerecul cel mai dinafară, la felul cum petrec sufletele păcătoșilor și ale drepților și la bunătățile ce așteaptă pe cei drepți, la plata pe care o va lua fiecare după osteneala sa, unul pentru sporirea durerilor, altul pentru milostenie și dragoste nefățarnică, unul pentru neavere și pentru lepădarea de toată lumea, altul pentru smerita cugetare și liniștirea cea mai deplină, unul pentru supunerea desăvârșită și altul pentru înstrăinare. Gândindu-mă la toate acestea, nu las alt gând să lucreze în mine, nici nu pot să mai fiu cu oamenii, sau să-mi mai ocup mintea cu ei, ca să nu mă despart de gândurile mai dumnezeiești.
Mai adăugă la acestea și întâmplarea unui monah. Și zicea că ajunsese la nepătimire și primea din mâna îngerului pâinea pentru hrană, iar prin negrijă s'a păgubit de această cinste. Căci când sufletul lasă desimea și intensitatea minții să slăbească, pune stăpânire pe el noaptea. Fiindcă unde nu strălucește Dumnezeu, toate se contopesc ca într'un întuneric și nu mai poate privi numai spre Dumnezeu și tremura de cuvintele Lui. „Căci Dumnezeu aproape sunt eu, zice Domnul, și nu Dumnezeu departe" (Ier. 23, 23); sau: „Se va ascunde omul în ascunziș, și eu nu-l voiu vedea ? Nu umplu eu cerul și pământul?" (Ier 23, 24) Și mai pomenea și de mulți alții, cari au pătimit lucruri asemănătoare.
Pe lângă acestea, amintea și de căderea lui Solomon, de care se zice că atâta înțelepciune primise și era slăvit de toți, încât era ca un luceafăr ce răsare dimineața, luminând pe toți cu strălucirea înțelepciunii. Dar pentru o mică plăcere, a pierdut slava. Deci să ne fie frică de nepurtarea de grijă. Trebuie să ne rugăm neîncetat, ca nu cumva venind alt gând, să ne despartă pe noi de Dumnezeu și să se strecoare altceva în mintea noastră. Căci inima curată, făcându-se întreagă sălaș al Duhului Sfânt, oglindește curat pe Dumnezeu întreg.
Deci auzind eu acestea, zice, am înțeles chiar din lucruri că patimile trupești erau cu totul nelucrătoare în el. Era mereu cu dorința spre cele mai înalte, încât totdeauna putea fi văzut cum e modelat de Duhul dumnezeiesc și cum suspină cu suspine negrăite și e adunat în el însuși și se cântărește pe sine însuși și luptă ca nu cumva să i se tulbure curăția cugetării prin cele ce intră și să-i vină vreo pată pe nebăgate de seamă. Deci văzând eu acestea, zice fratele care era cu el, și cuprins fiind de râvnă pentru isprăvi asemănătoare, mă apropiam întruna de el și-i puneam întrebări dese. Cum pot, ziceam, să-mi fac mintea curată ca și tine? Iar el zicea: Mergi și ostenește. Căci e trebuință de osteneală și de durerea inimii. Fiindcă nu ne vin dormind și zăcând pe spate, cele ce se dau prin osteneală și sârguință. Când vin bunătățile pământului fără osteneală ? Deci cel ce vrea să ajungă la spor duhovnicesc, trebuie, înainte de toate, să se lapede de voile sale și să câștige pentru totdeauna plânsul și neaverea. Ne mai luând aminte la păcatele altora, ci numai le ale sale, să plângă pentru ele, ziua și noaptea, și să nu aibă prietenie cu vreun om. Căci sufletul îndurerat de întâmplări triste și străpuns de amintirea păcatelor de mai înainte, se face mort pentru lume și lumea se face moartă pentru el, adică patimile trupului se fac nelucrătoare, precum și omul pentru patimi. Fiindcă omul care s'a lepădat de lume și s'a lipit de Hristos și se îndeletnicește cu liniștirea, iubește pe Dumnezeu, păzește chipul și îmbogățește asemănarea. El primește de sus darul Duhului și se face locaș al lui Dumnezeu și nu al dracilor și cunoaște fapte drepte înaintea lui Dumnezeu. Și sufletul curățit de viață și slobod de întinăciunile trupului, neavând pată sau sbârcitură, va dobândi cununa dreptății, strălucind de frumusețea virtuții.
Iar cel ce la începutul lepădării nu primește plânsul în inimă, nici lacrimi duhovnicești, nici gândul la chinurile fără sfârșit, nici liniștirea adevărată, nici rugăciunea stăruitoare, nici psalmodia, nici meditarea dumnezeieștilor Scripturi, cel ce nu câștigă deprinderea acestora, ca să fie silit de o stăruință neîncetată să facă acestea cu mintea chiar dacă nu vrea, și să înflorească în cugetul lui frica de Dumnezeu, unul ca acesta se odihnește încă în dragostea de lume și nu poate dobândi mintea curată în rugăciune. Căci evlavia și frica de Dumnezeu curățesc sufletul de patimi și ajută minții să se elibereze și o duc spre contemplația naturală și o fac să se înalțe la cunoștința de Dumnezeu [la teologie], 112 pe care o primește în schima113 fericirii. Pentru că celor ce o iau asupra lor, le dăruiește încă de aici arvunile și le-o păzește neclintită.
Deci să grijim cu toată puterea de lucrarea făptuitoare, prin care suntem înălțați la evlavie. Ea este curăția cugetării, al cărui rod este contemplația naturală și cunoașterea lui Dumnezeu [teologia]. Căci făptuirea este ușa contemplației, cum zice mintea cea mai înfocată și mai teologică. Deci dacă nu vom griji de făptuire, vom fi pustii de orice înțelepciune. Chiar dacă ar ajunge cineva la culmea virtuții, are trebuință de osteneala nevoinței, ca să-și strunească pornirile neregulate ale trupului și să-și păzească gândurile. Numai așa am putea să ne împărtășim de sălășluirea lui Hristos. Căci pe cât se înmulțește în noi dreptatea, pe atâta crește bărbăția duhovnicească. Și desăvârșindu-se mintea, se unește întreagă cu Dumnezeu, se umple de lumina dumnezeiască și primește descoperirea tainelor negrăite. Atunci descopere cu adevărat locul cumințeniei, al tăriei, al destoiniciei ca să cunoască toate, al îndelungimii de zile și vieții, al luminii ochilor și al păcii. Căci până e prinsă în lupta cu patimile, încă nu e vremea să se bucure de acestea.
Fiindcă virtuțile și păcatele fa c mintea oarbă. Unele, ca să nu vadă virtuțile; celelalte, ca să nu vadă păcatele. Dar când se odihnește de războiu și se învrednicește de darurile duhovnicești, atunci se face întreagă luminoasă, stând sub lucrarea îndesată a harului. Atunci stăruie neclintită în contemplarea [vederea] celor duhovnicești. O minte ca aceasta nu mai e legată de cele de aici, ci s'a mutat din moarte la viață.
Deci cel ce și-a ales viața râvnitoare și a venit la Dumnezeu, trebuie să-și aibă inima și gura curată, ca ieșind din gura lui cuvântul curat, să poată lăuda cu vrednicie pe Dumnezeu. Căci sufletul lipit de Dumnezeu, neîncetat vorbește cu el. Să vrem deci, fraților, să ajungem la acea culme a virtuților și să nu rămânem în țărână, pironiți de patimi. Pentru că cel ce se luptă și a ajuns să se apropie de Dumnezeu și să se facă părtaș de sfânta lumină și să fie rănit de dorul ei, se desfată de Domnul cu o bucurie duhovnicească și necuprinsă, precum zice dumnezeiescul psalm: „Desfătează-te de Domnul, și să-ți dea ție cererile inimii tale; și va arăta ca o lumină dreptatea ta și judecata ta ca miezul zilei". Căci ce dor al sufletului e aș a de puternic și de anevoie de suportat ca cel ce vine dela Dumnezeu în sufletul care e curățit de tot păcatul și care zice din adevărata simțire a inimii: „Sunt rănit de dragoste"? Fulgerările frumuseții dumnezeiești sunt cu totul de negrăit și de nepovestit. Nu le înfățișează cuvânt, nu le primește ureche. Chiar de ai vorbi de lumina luceafărului, de strălucirea lunii, de lumina soarelui, toate sunt nimic față de slava aceea și sunt cu mult mai prejos de lumina adevărată, decât noaptea adâncă, sau luna întunecată, de amiaza cea mai luminată. Aș a ne-a învățat și Vasile, dumnezeiescul dascăl, cel care a cunoscut acestea prin cercare și învățându-le ni le-a predat nouă.
Deci acestea și mai multe ca acestea le-a povestit fratele care a fost cu el. Dar cine nu s'ar minuna și de lucrul următor, care e dovada marei lui smerenii de cuget. Învrednicit de multă vreme de treapta preoțească și ajuns la cele cerești prin viețuire și cunoștință, fugea așa de mult de povara dumnezeieștilor slujbe, încât în cele mai multe din timpurile nevoințelor sale, aproape că nu primea să se apropie de sfânta masă. Ba, viețuind cu atâta curăție, nici împărtășirea de dumnezeieștile Taine nu o primea când avea întâlnire cu oamenii, măcar că nu spunea nimic pământesc, ci primea întâlnirea pentru folosul celor ce o cereau. Iar când voia să se împărtășească de dumnezeieștile Taine, cerea îndurarea lui Dumnezeu prin rugăciuni, psalmodii și mărturisiri. Căci se cutremura de glasul preotului, când rostea și zicea: „Sfintele Sfinților". Fiindcă zicea că toată biserica se umple de Sfinții îngeri și însuși Împăratul Puterilor săvârșește tainic cele sfinte și se preface în inimile noastre în trup și sânge. De aceea zicea că trebuie să devenim curați și oarecum afară de trup și așa să îndrăznim a ne apropia, fără nicio îndoială și ezitare, de preacuratele lui Hristos Taine, ca să ne facem părtași de luminarea din ele. Căci mulți dintre Sfinții Părinți au văzut pe îngeri stând de pază în jurul lor. De aceea se și păzeau în tăcere, nevorbind cu nimenea. Mai zicea și aceea că atunci când trebuia să-și vândă el însuși lucrul mânilor sale, ca nu cumva, vorbind și răspunzând, să spună vreo minciună, vreun jurământ, sau vreo vorbă de prisos, sau vreun altfel de păcat, mai bine tăcea, lăsând să pară că e prost. Și tot cel ce voia să cumpere, lua dela el și da ce voia. Și primea ceea ce i se da cu mulțumire, negrăind nimic, acest bărbat cu adevărat înțelept."
Părintele Dumitru Stăniloae
Comentarii
Trimiteți un comentariu