Lucrul de căpetenie al oricărei sîrguințe și cea mai înaltă dintre fapte, este stăruința în rugăciune

"Lucrul de căpetenie al oricărei sîrguințe și cea mai înaltă dintre fapte, este stăruința în rugăciune, prin care dobîndim și celelalte virtuți, Dumnezeu pe care-L chemăm întinzîndu-ne o mînă de ajutor. Căci împărtășirea de lucrarea tainică și legătura sufletului cu Dumnezeu întru sfințenie și unirea minții cu Domnul prin dragostea cea negrăită, li se întîmplă celor învredniciți, în rugăciune³⁴⁸. «Dat-ai veselie, zice, în inima mea» (Ps. 4, 7). Și Domnul însuși zice : «Împărăția cerurilor înăuntrul vostru este» (Luca 17, 21). Dar că împărăția este înăuntru, ce ar arăta altceva, decît că veselia cerească a Duhului se întipărește limpede în sufletele vrednice. Căci sufletele vrednice primesc încă de aici, prin împărtășirea lucrătoare de Duh, de care vor avea parte sfinții în Împărăția lui Hristos, întru lumina veșnică. Aceasta o arată și dumnezeiescul Apostol, zicînd : «Cel ce ne mîngîie pe noi întru necazul nostru, ca să putem mîngîia pe cei ce sînt întru tot necazul, cu mîngîierea cu care ne mîngîiem și noi de la Dumnezeu» (II Cor. 1, 4). Același lucru îl spune «și trupul meu s-a veselit de Dumnezeu cel viu» (Ps. 83, 3), sau : «Sufletul meu să se umple ca de seu și de grăsime» (Ps. 62, 6). Iar locurile ce conglăsuiesc cu acestea au același înțeles și dezvăluie veselia și mîngîierea lucrătoare a Duhului.

19. Precum lucrul rugăciunii e mai mare decît altele, tot așa cel ce are dragoste pentru ea, are trebuință de mai multă osteneală și grijă, ca să nu fie furat pe nebăgate de seamă de păcat. Căci cei ce se străduiesc după un bine mai mare sînt și atacați de cel viclean cu o ispită mai mare. De aceea unul ca acesta are lipsă de mai multă trezvie, ca prin stăruința în rugăciune, să-i răsară zi de zi mai multe roduri de dragoste, de smerită cugetare, de simplitate, bunătate și, pe lîngă acestea, de dreaptă socoteală, care să-i facă lui însuși arătată sporirea și întărirea în cele dumnezeiești, iar pe alții să-i îndemne la aceeași rîvnă.

20. Dumnezeiescul Apostol ne spune : «Rugați-vă neîncetat» și «Stăruiți în rugăciune» (I Tes. 5, 17; Col. 4, 2). Iar cuvîntul Domnului ne învață același lucru zicînd : «Cu cît mai mult va face Dumnezeu dreptate celor ce strigă către El ziua și noaptea» (Luca 18, 7) și : «Privegheați și vă rugați» (Matei 26, 41). Drept aceea trebuie să ne rugăm pururea și să nu slăbim (Luca 18, 1). Precum cel ce stăruie în rugăciune și-a ales lucrul cel mai de căpetenie, așa acela trebuie să ia asupra sa o luptă mare și o încordare neslăbită, deoarece multe piedici din partea păcatului are să întîmpine stăruind în rugăciune : somn, trîndăvie, greutatea trupului, abaterea gîndurilor, nestatornicia minții, moleșeala și celelalte iscodiri ale păcatului ; apoi necazuri, năvălirile duhurilor rele înseși care ne războiesc cu mînie, ni se împotrivesc și se ridică împotriva sufletului care caută neîncetat cu adevărat să se apropie de Dumnezeu.

21. Cel ce se sîrguiește cu rugăciunea, trebuie să se îmbărbăteze prin toată silința, trezvia, răbdarea și lupta sufletului și osteneala trupului. Să nu slăbească și să nu cedeze gîndurilor care-l abat, sau somnului mult, sau trîndăviei, sau moleșelii, sau tulburării și să nu se folosească de cuvinte zgomotoase și necuviincioase, nici să-și împrăștie cugetarea prin altele de felul acesta, mulțumindu-se numai cu dovada că stăruie în starea în picioare și în plecarea genunchilor, dar mintea avînd-o rătăcind departe de la toate acestea. Căci împotrivindu-se în fapt gîndurilor de prisos și cercîndu-le pe toate și dorind pururea pe Domnul, de nu se va fi pregătit pentru trezvia cu osîrdie, nimic nu o poate împiedica să fie amăgită în ascuns, în tot felul, de păcat, sau să se înalțe față de cei ce nu pot încă stărui în rugăciune și, prin asemenea uneltiri ale păcatului, să strice lucrarea cea bună și să o dea pe mîna dracului celui viclean.

22. Dacă nu împodobesc rugăciunea noastră, smerita cugetare, simplitatea și bunătatea, rugăciunea aceasta, sau mai bine-zis păruta rugăciune, prea puțin ne poate folosi. Și nu spunem aceasta numai despre rugăciune, ci și despre orice osteneală și strădanie, a fecioriei, a postului, a privegherii, a cîntării, a slujirii, și a oricărei lucrări săvîrșite de dragul virtuții. Dacă nu vedem în noi rodurile dragostei, ale păcii, bucuriei, simplității, smeritei cugetări, blîndeței, nevinovăției, credinței, îndelungii-răbdări și cugetul prietenos, răbdăm ostenelile fără de nici un folos. Căci ostenelile primim să le răbdăm pentru folosul rodurilor. Deci dacă nu se află în noi rodurile dragostei, fără îndoială că e de prisos lucrarea.

Unii ca aceștia nu se deosebesc întru nimic de fecioarele cele nebune, care pentru că nu au avut în inimi untdelemnul duhovnicesc, care este lucrarea virtuților amintite, prin Duhul, au fost numite nebune și au fost lăsate în chip jalnic afară de cămara de nuntă a Împăratului, neprimind nimic pentru osteneala fecioriei. Căci precum în lucrarea viei toată străduința și osteneala se face pentru nădejdea rodurilor, iar dacă rodurile nu se arată, se dovedește deșartă toată lucrarea, așa dacă nu vedem în noi rodurile dragostei, ale păcii, ale bucuriei și ale celorlalte cîte le-a numărat Apostolul, prin lucrarea Domnului, și dacă aceasta n-o putem mărturisi prin toată încredințarea și simțirea duhovnicească, osteneala fecioriei, a rugăciunii, a psalmodierii, a postului, a privegherii, se arată de prisos. Căci aceste osteneli și străduințe ale sufletului și ale trupului, trebuie săvîrșite, cum am spus, pentru nădejdea rodurilor duhovnicești. Iar arătarea rodului în virtuți, este o bucurie duhovnicească, împreunată cu plăcerea nestricăcioasă în inimile credincioase și smerite, fiind lucrată în chip tainic de Duhul. Deci ostenelile și străduințele să se socotească ceea ce sînt, adică osteneli și străduințe, iar roadele, roade. Dacă însă cineva, din lipsa cunoștinței, va socoti că lucrarea și osteneala sa sînt roduri ale Duhului, să afle că se amăgește și se înșală și fiindcă socotește astfel, se lipsește de roadele cu adevărat mari ale Duhului³⁴⁹.

23. Precum cel ce s-a predat pe sine cu totul păcatului, lucrează patimile de ocară contrare firii, adică neînfrînarea, curvia, lăcomia, ura, viclenia, și celelalte fapte ale răutății, cu bucurie și plăcere, ca și cînd ar fi firești, așa cel ce este cu adevărat și cu desăvîrșire creștin, urmărește toate virtuțile și toate rodurile Duhului, mai presus de fire, dragostea, pacea, răbdarea, credința, smerenia și tot neamul de aur al virtuților, cu bucurie multă și cu plăcere duhovnicească, ușor și fără osteneală, ca și cînd ar fi firești. Acesta nu mai luptă cu patimile răutății, ca unul ce a fost izbăvit cu desăvîrșire de Domnul și a primit în inimă de la Duhul cel bun pacea și bucuria desăvîrșită a lui Hristos. Acesta este cel ce «s-a lipit de Domnul și s-a făcut un Duh cu El» (I Cor. 6, 17).

24. Cei ce nu pot însă să se predea desăvîrșit lucrării rugăciunii, pentru pruncia lor, trebuie să primească slujirea fraților cu evlavie și credință și cu frica lui Dumnezeu, ca unii ce slujesc poruncii lui Dumnezeu și unui lucru duhovnicesc, dar nu ca unii ce așteaptă plata de la oameni, sau cinste și mulțumire. Să nu dea loc cîtuși de puțin cîrtelii sau mîndriei sau negrijii și moleșelii, ca să nu-și întineze și strice acest lucru bun, ci mai vîrtos prin evlavie, frică și bucurie, să-l facă bine primit la Dumnezeu.

25. Domnul s-a pogorît, din milostivirea dumnezeiască față de noi, cu atîta iubire de oameni și bunătate, pînă la oameni, încît se îngrijește să nu treacă cu vederea plata nici unei fapte bune, ci de la cele mai mici pînă la cele mai mari virtuți, toate le prețuiește, ca nici măcar pentru un pahar cu apă rece, să nu fie cineva lipsit de răsplată. Căci a zis : «Cel ce va da chiar și un pahar cu apă rece, dar în nume de ucenic, amin zic vouă că nu-și va pierde plata sa» (Matei 10, 42); și iarăși : «întrucît ați făcut unuia dintre aceștia, Mie ați făcut» (Matei 25, 40). Numai ceea ce se face să se facă pentru Dumnezeu și nu pentru slava omenească. Căci a adăugat : «dar în nume de ucenic», adică cu frică și cu dragoste de Hristos. Căci celor ce fac binele pentru arătare, Domnul le spune mustrîndu-i și întărind cuvîntul ca o hotărîre sigură : «Amin, amin, zic vouă, că își iau plata lor» (Matei 6, 2).

26. Înainte de toate, să fie puse în tot felul ca temelie, în obștea frățească : simplitatea, nevinovăția, dragostea întreolaltă, bucuria și smerenia, ca nu cumva înălțîndu-ne sau cîrtind unii împotriva altora să ne dovedim osteneala fără folos. Nici cel ce stăruie neîncetat în rugăciune să nu se înalțe față de cel ce nu poate face așa, nici cel ce s-a închinat pe sine slujirii, să nu murmure asupra celui ce se îndeletnicește cu rugăciunea. De se vor purta cu o astfel de simplitate și dragoste întreolaltă, prisosul celor ce stăruie în rugăciune va împlini lipsa celor ce slujesc. Și prisosul celor din urmă va împlini lipsa celor ce se îndeletnicesc cu rugăciunile³⁵⁰. Și așa egalitatea va fi păstrată, după cuvîntul: «Celui ce are mult nu i-a prisosit și celui ce are puțin nu i-a lipsit» (Ieșire 16, 18).

27. Voia lui Dumnezeu se face precum în cer așa și pe pămînt, atunci cînd, precum s-a spus, nu ne mîndrim unii asupra altora ; cînd sîntem uniți întreolaltă nu numai fără pismă, ci și cu simplitate, întru împărtășirea de dragoste, de pace și de bucurie, socotind, cum se cuvine, înaintarea aproapelui ca a noastră și rămînerea în urmă a aceluia ca o pagubă a noastră.

28. Cel ce e trîndav la rugăciune și moale și nepăsător în slujirea fraților și în orice alt lucru ce se face pentru Dumnezeu, e numit de Apostol pe față «leneș» și hotărît că e nevrednic chiar și de plîns, căci zice : «Iar cel ce nu lucrează (leneșul) nici să nu mănînce» (II Tes. 3, 10), iar în altă parte : «Pe cei leneși și Dumnezeu îi urăște» ³⁵¹, sau : «Leneșul nu poate să fie nici credincios» ³⁵², iar înțelepciunea zice : «Lenea a învățat pe om multă răutate» (Înț. Sirah 33, 33). Deci fiecare să-și rodească lucrul său după Dumnezeu, oricare ar fi el, și să împlinească cu sîrguință măcar una dintre bunătăți, ca nu cumva aflîndu-se cu totul fără rod, să nu se facă părtaș de bunătățile veșnice.

29. Către cei ce zic că este cu neputință să se ajungă la desăvîrșire și la izbăvirea de patimi, sau să se dobîndească odată pentru totdeauna împărtășirea și plinirea Duhului celui bun, e de lipsă, zice, să aducem mărturie din dumnezeieștile Scripturi și să arătăm că nu știu bine, că vorbesc mincinos și greșit. «Fiți desăvîrșiți, zice Domnul, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvîrșit este» (Matei 5, 48), arătînd prin aceasta curăția deplină. Sau : «Vreau ca unde sînt Eu și aceștia să fie, ca să vadă slava Mea» (Ioan 17, 24). Aceasta le-a spus Acela care a zis: «Cerul și pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece» (Matei 24, 35). Iar cele spuse de Apostol : «ca să înfățișăm pe tot omul, desăvîrșit în Hristos» (Col. 1, 28), sau : «Pînă ce vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la bărbatul desăvîrșit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos» (Efes. 4, 13), au același înțeles. Astfel, cei ce tind spre desăvîrșire fac două lucruri bune, purtînd lupta încordată și neîncetată : urmăresc prin nădejde capătul din urmă al măsurii și al urcușului și nu se lasă prinși de trufie, ci cugetă cu smerenie și se socotesc pe ei mici, deoarece n-au apucat încă desăvîrșirea.

30. Iar cei ce spun aceasta, zice, pricinuiesc cea mai mare vătămare a sufletului, în trei chipuri : întîi fiindcă se arată necrezînd Scripturilor insuflate ale lui Dumnezeu ; al doilea, fiindcă neînsușindu-și taina cea mai mare și mai desăvîrșită a creștinismului și netinzînd să ajungă la ea, nu pot să aibă osteneală și sîrguință și foame și sete pentru dreptate, ci siguri pe înfățișările și pe purtările și pe puținele isprăvi din afară, se lipsesc de fericita nădejde, de desăvîrșire și de curățirea deplină de patimi ; al treilea, fiindcă, socotind că au ajuns la capăt prin dobîndirea unor puține virtuți și nesilindu-se spre desăvîrșire, nu numai că nu pot avea smerenie, sărăcie și zdrobirea inimii, ci îndreptățindu-se pe ei înșiși ca unii ce au ajuns, nu primesc o sporire și o creștere în fiecare zi.

31. Pe cei ce socot cu neputință, zice, ajungerea la această stare, venită oamenilor prin Duhul, care este zidirea cea nouă a inimilor curate, Apostolul îi arată deschis asemănîndu-se cu cei ce, din pricina necredinței, nu s-au învrednicit să intre în pămîntul făgăduinței și de aceea le-au rămas oasele în pustiu. Căci ceea ce este acolo pămîntul făgăduinței la arătare, aceea este aici izbăvirea de patimi în ascuns. Aceasta și Apostolul a arătat-o ca ținta oricărei porunci. Și de fapt aceasta este adevăratul pămînt al făgăduinței și pentru ea s-au petrecut toate acelea, ca preînchipuiri. Pentru aceasta și dumnezeiescul Pavel, voind să întărească pe ucenici, ca să nu i se întîmple cuiva să fie prins de cugetul necredinței, zice : «Vedeți, frații mei, să nu fie în careva din voi inima vicleană a necredinței, depărtîndu-vă de la Dumnezeul cel viu» (Evr. 3, 12). Cuvîntul «depărtare» nu l-a pus cu înțelesul de tăgăduire a lui Dumnezeu, ci de depărtarea de la făgăduințele Lui. Arătînd înțelesul preînchipuirilor iudaice și comparîndu-le cu adevărul, adaugă zicînd : «Căci unii, făcîndu-se neascultători, L-au întărîtat, dar nu toți care au ieșit din Egipt cu Moise. Și împotriva cărora a ținut mînie timp de patruzeci de ani ? Oare nu împotriva celor ce au păcătuit, ale căror oase au căzut în pustie ? Și cărora li s-a jurat că nu vor intra în odihna Sa, dacă nu celor ce au fost neascultători ? Vedem dar că nu au putut intra din pricina necredinței» (Evr. 3, 16-19). Și adaugă : «Drept aceea să ne temem, ca nu cumva lăsîndu-ni-se făgăduiala de a intra în odihna Lui să se dovedească vreunul dintre voi că s-a lipsit de ea. Pentru că și nouă ni s-a binevestit, ca și acelora. Dar acelora cuvîntul propovăduirii auzit, nu le-a folosit deoarece nu s-a unit cu credința celor ce au auzit. Căci intrăm în odihnă cei ce am crezut» (Evr. 4, 1-3). Și după puțin adaugă iarăși : «Să ne sîrguim deci să intrăm în acea odihnă, ca să nu cadă cineva în aceeași pildă a neascultării» (Evr. 4, 11). Care este însă adevărata odihnă a creștinilor, dacă nu izbăvirea de patimi și sălășluirea cea mai deplină și mai vădită a Duhului celui bun în inima curată ? De aceea, ridicîndu-i pe ei la credință, zice iarăși : «Să ne apropiem deci cu inimă adevărată întru adeverirea credinței, curățindu-ne inimile de conștiința cea rea» (Evr. 10, 22). Și iarăși : «Cu cît mai mult nu va curăți sîngele lui Iisus conștiința noastră de lucrurile moarte, ca să slujim lui Dumnezeu cel viu și adevărat» ? (Evr. 9, 14). Deci se cade, pentru bunătatea nemăsurată făgăduită de Dumnezeu oamenilor, prin aceste cuvinte, să ne mărturisim ca niște slugi recunoscătoare și să socotim adevărate și sigure cele făgăduite, ca chiar dacă din pricina stricăciunii și slăbiciunii voii noastre, nu ne predăm odată pentru totdeauna Celui ce ne-a făcut pe noi, nici n-am atins măsurile mari și desăvîrșite ale virtuții, să putem dobîndi, cu toate acestea, vreo milă oarecare pentru dreptatea și nevicleșugul cugetului și pentru credința sănătoasă.

32. Lucrarea rugăciunii și a cuvîntului săvîrșită cum se cuvine e mai presus de orice virtute și poruncă. Martor pentru aceasta este însuși Domnul. Căci intrînd în casa Martei și a Mariei și Marta îndeletnicindu-se cu slujirea, iar Maria șezînd la picioarele Lui și împărtășindu-se de mierea graiului Său dumnezeiesc, fiind mustrată de sora ei că nu lucrează împreună cu ea, ci stă lîngă El, Acesta punînd lucrul de căpetenie înaintea celui de al doilea, zise către aceasta : «Marto, Marto, te grijești și spre multe te silești, dar un lucru trebuie. Iar Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la dînsa» (Luca 10, 41-42). Iar aceasta a zis-o, precum am spus, nu pentru a lepăda lucrarea slujirii, ci pentru a pune ceea ce e mai mare înaintea a ceea ce e mai mic. Căci cum ar fi gîndit una ca aceasta, El care a săvîrșit însuși această lucrare și a spălat picioarele ucenicilor ? Atît de departe a fost de a împiedica slujirea, încît le poruncește ucenicilor să facă și ei la fel unii altora. Dar și pe Apostolii înșiși îi vei afla punînd mai presus lucrul mai mare al rugăciunii și al cuvîntului, după ce s-au ostenit mai înainte cu slujirea la mese. «Nu e drept, zic, ca lăsînd cuvîntul lui Dumnezeu, să slujim meselor. Alegînd bărbați plini de Duh Sfînt, să-i rînduim pentru slujirea aceasta, iar noi să stăruim în slujirea cuvîntului și în rugăciune» (Fapte 8, 2-4). Vezi cum au pus mai presus cele dintîi decît cele de al doilea, cu toate că știau că amîndouă sînt odraslele unei singure rădăcini bune ?."

Sfântul Macarie egipteanul