Fragmente din cuvintele Avei Isaia -Din condicele 113, din sec.XVII al colecției patriarhale din Ierusalim.

 

"F. 62b-63a. Spunea Ava Isaia: Precum o hîrtie scrisă cu cuvinte barbare și avînd pe ea un tablou cu trăsături nepotrivite, de va voi Domnul să fie curățite, nu se va făcea aceasta de nu s-ar înmuia în mod potrivit cu ceară și nu se vor șterge cu apă, așa și omul, întipărit de multe păcate, și avînd înscrise pe hîrtia sufletului și pe tabloul înțelegerii păcatele, acestea nu se vor putea curăți decît prin mărturisirea lor și prin smerita cugetare. Hîrtia este inima, tabloul, înțelegerea, ceara care înmoaie este mărturisirea, apa, lacrima. Și stăpînul amîndurora este sufletul și mintea conducătoare.

Același spunea: Precum bolnavul biruit de multe dureri și boli și suferind de răni purulente, rușinîndu-se de doftori și acoperindu-și rănile, își pricinuiește lui-și vătămare și durere și chin, așa cel ce a păcătuit, înțepat de conștiința sa, suferind durerile, rabdă, nu vrea să-si arate Avei ranele lui sufletesti. Dar precum bolnavul, cînd viermii se mișcă și mănîncă trupul din care curge puroiul rău mirositor, chinuit de dureri cheamă, fără voie, doftorul, cu strigare puternică, iar doftorul aduce nu numai alifii, ci și mijloace de ardere și de tăiere a ranelor și de ștergere, așa și monahul de cade din îngăduința lui Dumnezeu greu,în păcat, cade îndată în fața lui Dumnezeu și-și vestește păcatul și e vindecat îndată. Căci toată rana nouă și proaspătă se vindecă ușor, dar de se învechește, e grea și de nevindecat. Iar cel ce a păcătuit este bolnav și patimile și căderile în păcat sînt răni și plăgi. Iar doctor este egumenul, iar alifiile și mijloacele de ștergere și de ardere sînt postul și privegherea și culcatul pe jos.

Același spunea: Precum mortul e mîncat în mormînt de viermi și din el curge mult miros urît, așa și monahul care a păcătuit și nu s-a mărturisit, e mîncat de multe gînduri rele și urîte. Și precum din mort iese un miros urît, încît se adună fiarele, dar de a fost miruit trupul mortului, nu se ating de el, nici nu se răspîndește din el un miros urît, așa și de cel ce s-a mărturisit, nu se ating de el gînduri de deznădejde de lenevie și întristare. Mormîntul este chilia, mortul este monahul care a murit lumii, viermii sînt gîndurile, mirosul urît este amărăciunea întărită, fiarele, mînia și iuțimea și supărarea, mirosirea, mărturisirea care omoară viermii și alungă mirosul urît.

Același spunea: Precum mărăcinele ce înfășoară pomul usucă rodul lui, și precum viermele mănîncă lemnul și molia haina și rugina fierul, așa și păcatul usucă și veștejește pe cel ce nu se mărturisește.

Mai spunea Ava Isaia că, precum arcașul încercat și vînătorul dibaci săgetează nu numai fiarele sălbatice, ci poate doborî ușor și păsările ce zboară în văzduh, așa și femeia care scrie cu mîna ei scrisori și le trimite bărbaților, este vînătoare. Și vînătorul săgetează urși și pantere, porci sălbatici și vulpi, fiare și animale sălbatece și trimite săgețile spre cele ce vede, căci nu poate vîna pe cele ce sînt departe, iar femeia scriind, prinde sufletele raționale ale bogaților și săracilor, ale conducătorilor și condușilor, ale preoților și monahilor, urmărindu-le cu dibăcie și cu dreaptasăgetare. Căci are ca arc cerneala ș ca săgeată condeiul, ca aripă hîrtia, ca fier cuvintele. Ea cheamă prin scrisori nu numai pe cei ce locuiesc aproape, ci și pe cei ce locuiesc departe.

F. 64a - 66a. Spunea Ava Isaia că toți sfinții sînt asemenea unui rai mare, care are pomi roditori bine mirositori și aromați ce dau roade felurite și sînt udați de aceeași apă. Raiul este mînăstirea, pomii sînt monahii, roadele sînt virtuțile, apa, harul Sfîntului Duh. Căci unul este Duhul care lucrează în ei toți, dar ostenelile, lucrările și înfrînarea nu e aceeași. Căci altfel este osteneala acestui sfînt și altfel a altuia.

Spunea iarăși Ava Isaia: Cine nu va plînge pe monahul nepăsător? Cine nu va plînge pe cel ce lenevește? Cine nu va plînge pe cel ce nu se îngrijește de mîntuirea lui? Cine nu va suspina pentru cel ce-și cheltuiește zilele sale în împrăștiere? Cine nu va plînge pentru cel iubitor de plăceri? Cine nu va vărsa lacrimi pentru cel idioritmic (cel ce-și face o rînduială proprie) și care-și împlinește voile sale? Poate și cerul suspină pentru negrija și nepăsarea acestuia și îngerii plîng pentru pieirea lui. Căci cel ce nu luptă aici să-și mîntuiască sufletul său, s-a pregătit pentru chinul fără sfîrșit de acolo.⁵⁴⁶

Același spunea: De vor veni unii frați să locuiască împreună cu voi, nu-i respingeți cu îndrăzneală. Și de voiesc să fie idioritmici (cu rînduiala proprie), să-i sfătuiți cele de folos. Iar de sînt supuși și ascultătoride Părinți, și nu stăpîni pe ei înșiși, sau idioritmici, ci sub jugul Domnului și supuși lui Hristos și Părintelui lor, să fie cinstiți ca niște luptători pentru adevăr și martori ai lui Hristos. Trebuie numai să te asiguri să nu te unești cu ei la mîncare și băutură, la psalmodiere și în convorbiri, fără părerea și sfatul, gîndul și încuviințarea Părintelui lor. Căci cel ce mănîncă, sau cîntă, sau viețuiește cu prietenie cu ei, sau face lucrul de mînă împreună, se va descoperi împreună părtaș și în comuniune tainică cu diavolul răzvrătit, în ceasul judecății.⁵⁴⁷ Căci precum modul unirii între suflet și trup e nedesfăcut pînă în ceasul morții, așa și unirea duhovnicească între școlar și învățător cu conducătorul și învățătorul duhovnicesc.⁵⁴⁸ Și precum ucigătorul e omorît, ca unul ce a despărțit un suflet de trup, așa și judecata va scoate pe cei mai fără grijă dintre frați de sub acoperișul păzitor și din ajutorul bătrînilor duhovnicești.⁵⁴⁹

Spunea Ava Isaia Tibeul, că nu este ceva mai pierzător pentru monahi în aceeași generație, decît a se vorbi de rău și a se judeca unii pe alții. Căci cel ce vorbește de rău pe altul, și îl judecă, se face pe sine dumnezeu⁵⁵⁰ Aceasta este minunea înfricoșătoare și deosebită și uimitoare, ca Cel neîncăput și care umple lumea, Cel ce toate le poartă și nu e de nimeni purtat,Cel ce le cuprinde toate și e necuprins de nimic, Cel ce umblă pe apă și nu se udă pe picioare, Cel ce șade pe aripile vînturilor și calcă pe aer precum voiește, intră în rărunchii oamenilor și cercetează inimile (Ps. 7, 9; Ierem. 11, 20) și atinge gîndurile și judecă cugetările și cunoaște planurile lor. Căci ochiul a toate purtător și văzător al celor ascunse, stăpînirea nedezmințită și înfricoșătoare, „Cel ce privește la pămînt și-l face să tremure" (Ps. 103, 33), Cel ce ceartă marea și o usucă, „Cel ce se atinge de munți și îi face să fumege" (Ibid.), și face să tremure zidirea ca frunzele pomului, privind pe monahi vorbindu-se de rău și judecîndu-se unii pe alții, se supără și se mînie. Iar fiindcă a hotărît ziua în care va judeca lumea, pe ateii și pe antihriștii care au răpit de mai înainte zidirea lui Dumnezeu și judecă înainte de-a judeca și înainte de-a cerceta Dumnezeu, dreptul Judecător îi va osîndi împreună cu diavolul ca pe părtașii ascunși ai lui.

F. 67b.-68a. Spunea Ava Isaia: Cel ce voiește să se mîntuiască, să înceteze să vorbească în deșert, să iubească adevărul, să alunge de la el vorbirea deșartă, să despartă de el gîndurile rele, să arunce viclenia din inima lui, să nu stea în curtea minciunii, să vorbească adevărul, să fugă de mînia ascuțită, să nu se predea pismei și ciudei, să se scîrbească de amintirile răului, să nu iubească poftele urîte și vătămătoare de suflet, să nu înceteze să aibă milă de săraci, să mediteze cu cumințenie și cu trezvie dumnezeieștile Scripturi, să se predea cu rîvnă priveghierii, să închine rugăciunile Domnului Dumnezeu în tot ceasul fără grijă, nesfîșiat și netulburat, să suspine din adîncul inimii, să-și ridice ochii la cer, să-și spele obrajii cu lacrimi, să-și bată obrajii, să-și lovească pieptul. Și acestea să le facă cu smerita cugetare, ca ostenelile lui să se cunoascăși să fie bine primite de Dumnezeu și să se scrie în cartea vieții.

Zise iarăși: Să nu rîzi de cineva, de-l vezi greșind. Să nu osîndești pe omul pătimaș asemenea ție, cînd lunecă, nici să nu-l disprețuiești bătîndu-ți joc de el și spunînd fără judecată cele ce nu se cuvin. Căci dacă tu, care ai cunoștință și ești priceput, rîzi de cel simplu și îl osîndești, vei fi și tu vorbit de rău și osîndit nu numai de cei înțelepți și cărturari, ci și de cei simpli și de femei și de copii și „ceea ce va semăna omul, aceea va secera" (Gal. 6, 7). Sămănînd de bună voie cele rele și secerînd fără voie cele rele, trebuie să ne minunăm de dreapta judecată a lui Dumnezeu.

Spunea iarăși: Începutul pieirii monahului este rîsul și lipsa fricii. Cînd te vezi pe tine stăpînit de rîs, cunoaște-te in adîncul relelor și ajungînd în adîncul iadului. Rîsul scoate afară fericirea lui Hristos, rîsul nu zidește, ci topește și virtuțile zidite. Rîsul întristează Duhul,⁵⁵¹ nu e de folos sufletului, corupe trupul, întunecă mintea, înnegurează înțelegerea, scufundă în noroi conștiința, sclerozează (usucă, înăsprește) și împietrește inima, face rugăciunea neprimită.⁵⁵² Rîsul alungă virtuțile, introduce păcatele. Monahul pricinuitor de rîs (glumeț) e urît de Dumnezeu, privit cu scîrbă de îngeri, gol de dreptate, lipsit de viața vecinică îmbrăcat în rușine. Monahul pricinuitor de rîs e cursă a diavolului, vatră a morții. Căci rîsul alungă frica de Dumnezeu și îl sălășluiește pe diavolul. Rîsul e dușmanul lui Dumnezeu și prietenul demonilor. Rîsul e dușmanul înfrînării și prietenul demonilor și al desfrînării, rușine și osîndă a celui cîștigat de el. Rîsule groapă a pierzaniei și golire a adevărului.⁵⁵³. Rîsul risipește sufletul și aduce cădere trupului. Rîsul disprețuiește pacea și se bucură de lupte între oameni. Glumețul caută moartea și dorește pierzania. El își pregătește chinurile veșnice și e trimis la pieire.⁵⁵⁴ Rîsul e sulița diavolului și murdărie pentru cel ce-l practică. Rîsul e tulburare a Bisericii și pricinuitor al rușinii. Rîsul e dușmanul dreptății și prietenul luptei între oameni.⁵⁵⁵ Rîsul aduce defăimarea și disprețul. Rîsul e creatorul minciunii, și batjocura adevărului.⁵⁵⁶ Rîsul golește sufletul și corupe simțurile.⁵⁵⁷ Rîsul e păcatul neîncetat și un cui înfipt în suflet. Rîsul e sabia diavolului și o seceră pustiitoare. Monahul glumeț (pricinuitor de rîs) este un țap sensibil și un lup spiritual. Rîsul e necunoașterea Scripturilor și sabie cu două tăișuri, mînie neîntîrziată, foc arzător, strîmbarea cuvintelor adevărate, alegerea a ceea ce e nedrept. Rîsul e mișcarea între relele schimbătoare și cugetarea vicleană. Rîsul e foc nestins și pedeapsă pierzătoare. Rîsul e cursă multiplă și lipsa vieții. ⁵⁵⁸ Rîsul e chin cumplit și prezența foamei. Rîsul e viețuire amăgitoare ușa pierzaniei, năvala desfrîului. Rîsul e hambar de rele gînduri și magazie de înțelesuri urîte. Rîsul e lipsit de gîndul morții și de cugetarea la chinurile veșnice. Scoate de la noi, Doamne, rîsul și dăruiește-ne plînsul, pe care-l ceri de la noi. Căci cel ce suspină șise întristează atrage mila lui Dumnezeu, pe cînd cel ce rîde, trezește un vai de la neprihănitul, nestricăciosul, nevăzutul și de viață dătătorul Dumnezeu și Mîntuitor al nostru Iisus Hristos, care spune: „Vai celor ce rîd, că vor plînge și se vor tîngui" (Lc. 6, 25).^559..."

^{Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii (volumul XII)}