Trufia, începutul tuturor păcatelor și crimelor

“Sf. Casian începe cu cele două feluri de trufie : una care asaltează pe monahii duhovnicești și pe cei mai înaintați, iar cealaltă, care privește pe tinerii începători, cea dintîi referindu-se în special la Dumnezeu, iar cealaltă la oameni (cap. 1—2).

Primul fel de trufie, cea duhovnicească, slabește toate virtuțile, în special dreptatea și sfințenia, ca o boală generalizată, care prăbușește întregul organism : prin lăcomie, desfrîu, mînie etc., dărîmînd zidurile sfințeniei și nemailăsînd în sufletul monahului nici o umbră de libertate (cap. 3).

Prăbușirea, datorită trufiei a strălucitului înger Lucifer, ne arată ce primejdios este acest păcat pentru niște oameni supuși cărnii ca noi. El a crezut că deține prin însăși firea lui splendoarea înțelepciunii și frumuseții virtuților și nu de la Creatorul a toate făpturile și s-a socotit asemenea lui Dumnezeu, de care nu mai avea nevoie. «A iubit cuvintele pieirii» (Ps. 51, 3), prin care spusese : «Ridica-mă-voi în ceruri» (Isaia 14, 13). Această primă cădere s-a strecurat spre primul om dind naștere slăbiciunilor și patimilor, așa încît să creadă oroarea minciunii : «Veți fi ca Dumnezeu» (Facere 3, 5). 

Astfel a devenit trufia începutul tuturor păcatelor și crimelor și nu nimicește numai virtutea opusă ei, adică umilința, ci toate virtuțile și ispitește pe cei în culmea puterii duhovnicești.

De aceea, proorocul David se ruga: «Sa nu vină peste mine primejdia mîndriei» (Ps. 35, 12), căci «Dumnezeu celor mîndri le stă împotrivă» (Iacob, 4, 6), și «orice inimă semeață este urîciune înaintea Domnului» (Pilde 16, 15) (cap. 4-6). Acest păcat îl are potrivnic pe Dumnezeu, pe cînd celelalte se luptă doar împotriva oamenilor (cap. 7).

Sf. Casian arată prin numeroase texte biblice, că hotărit să vindece bolile prin remediile lor, semeția prin umilință și căderea creaturii cu păcatul trufiei, prin smerenia lui Dumnezeu, care s-a făcut om, pentru ca omul să fie făcut Dumnezeu (cap. 8).

În capitolul următor, Sf. Casian face, tot prin citate biblice, o introducere generală la ajutorul haric pe care Dumnezeu îl dă omului, din care vom aminti aici numai două: «Dumnezeu este Cel care lucrează

întru voi și ca să voiți și ca să săvîrșiți după a Lui bunăvoință» (Filip. 2, 13), «fiindcă nu este nici de la cel care voieste, nici de la cel care aleargă, ci de la Dumnezeu Care miluiește» (Rom. 9, 16) — (cap. 9).

Numai sub protecția milostivirii divine ajunge creștinul la ceea ce rîvnește și după care aleargă: «Toată darea cea bună și tot darul desăvîrșit de sus este pogorit, de la Părintele luminilor» (I Cor. 4, 7) ; «căci ce ai pe care să nu-l fi primit? lar dacă I-ai primit, de ce te fălești, ca și cum nu l-ai fi primit ?» (I Cor. 4, 7). De pildă, tilharul a primit fericirea de veci numai datorită mărturisirii de pe cruce (Luca 23, 40), iar regele David a fost izbăvit de două păcate grele numai printr-un cuvint de căință (II Regi 12, 13). 

Harul lui Dumnezeu ne face biruitori asupra patimilor și ne supune carnea, ajungind la adevărata castitate lăuntrica.

Căci toată durata vieții nu e decit o clipă față de veșnicia viitoarei slave și suferințele de aici nu înseamnă nimic față de fericirea vieții viitoare.

Sfinții Părinți ne spun ce au experimentat și anume că desăvîrșirea duhovnicească este datorată numai milei și harului dumnezeiesc, fiindcă prin posturi, veghe, citire, izolare, retragere din lume, n-ar putea monahul să ajungă la ea (cap. 10—13).

Dar, precizează Sf. Casian, «așa cum vă spuneam că nici eforturile omenești nu pot ajunge prin ele însele la desăvîrșire, fără sprijinul lui Dumnezeu, tot astfel declarăm că numai celor ce se ostenesc și asudă li se dăruiesc mila și harul lui Dumnezeu și...» după ceea ce se cîntă, chiar în psalmul 88, în numele lui Dumnezeu: «Dat-am ajutor celui puternic, înălțat-am pe cel ales din poporul meu» (Ps. 88, 19). Căci, după cuvintul Mintuitorului «celor ce cer li se dă, celor ce bat li se deschide și cei ce caută vor afla» (Matei 7, 7), dar Dumnezeu este gata, din milă, să dea toate acestea, dacă-I oferim prilejul buneivoințe, 

rugîndu-L:

«Fie lumina Domnului Dumnezeului nostru peste noi și lucrul mîinilor noastre să le îndrepteze» (Ps. 89, 19) (cap. 11).

Sfinții Părinți mărturiseau că curăția inimii îi făcea să se recunoască din ce în ce mai păcătoși și, cu cît înaintau în curăția sufletului, cu atît se mărea și căința lor. Ei nu nădăjduiau răsplata vieții viitoare de la vrednicia faptelor lor, ci de la harul dumnezeiesc și, într-o adevărată umilință, ferindu-se de alunecare spre trufie. Să se grăbească deci spre desăvîrșirea inimii cei ce o doresc, apelind la posturi, privegheri, rugăciuni și la strivirea inimii și a trupului, nu umflîndu-ne în trufie, ca să nu rămînă nerodnice (cap. 15—16).

Mîntuitorul ne povățuiește la fel: «Eu nu pot face de la Mine nimic» (Ioan 5, 30), «ci Tatăl, care rămîne în Mine, face lucrurile Lui» (Ioan 14, 10). Inima noastră se întărește în frica de Domnul și în răbdare (Ps. 17, 21—22), căci EI aprinde făclia și luminează întunericul nostru (Ps. 17, 31~32) și ne dă discernămîntul (Ps. 17, 39--40). 

Slăbiciunea noastră e depășită de ajutorul dumnezeiesc și soldatul dumnezeiesc proclamă biruința : «Urmări-voi pe vrăjmașii mei și-i voi prinde pe dînșii și nu mă voi întoarce pînă ce se vor sfîrși. 

Zdrobi-i-voi pe ei și nu vor putea să stea, cădea-vor sub picioarele mele» (Ps. 17, 41—42). Ajutorul dumnezeiesc este garanția acestei biruințe : «M-ai încins cu putere pentru război și ai împiedicat pe toți cei ce se sculau împotriva mea. Și pe vrăjmașii mei i-ai făcut să fugă și pe cei urăsc pe mine i-ai nimicit» (Ps. 16, 43—44). 

Sf. Casian zice că, amintind toate binefacerile Domnului pentru ostașii Săi, pentru că le-a dat tăria de a-i spulbera pe vrăjmași, «ca praful în fața vîntului», să cîntăm cu ei: «lubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea și izbăvitorul meu... Apărătorul meu și puterea mîntuirii mele și sprijinitorul meu... » (Ps. 17, 1—4) (cap. 17).

Cele două capitole următoare, al XVIII-lea și al XIX-lea, sint un apel fierbinte la multumire și la umilință față de Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui.

Aşa vom continua trăirea adevărată a Sfinților Părinți, prin care ei au mărturisit dreapta credință apostolică și «fără de care nu va putea fi dobindită nici dragostea față de Dumnezeu, nici purificarea de păcate, nici îndreptarea comportării noastre, nici ridicarea virtuților pe cea mai înaltă treaptă» (cap. 18—19).

In continuare, Sf. Casian istorisește spovedania unui frate, care a fost atacat de duhul rău al sodomiei după ce a cugetat o blasfemie împotriva Fiului lui Dumnezeu (cap. 20).

Ceva asemănător s-a întîmplat cu regele Ioaș, care a fost ridicat pe tron la șapte ani de marele preot Iehoiada. După moartea acestuia, Joas a omorit pe fiul său, Zaharia, marele preot și, ascultînd de căpeteniile lui Iuda, s-a mîndrit și a părăsit pe Domnul, slujind Astartelor prin dumbrăvi și idolilor. Și s-a mîniat Domnul și a năvălit o mică armată siriană, care a omorît pe rege și pe conducători, pedepsindu-i astfel pentru trufie (II Cron. 24, 17—18). Așa sînt pedepsiți cei trufași, care devin prin aceasta necurați în fața lui Dumnezeu și se pot salva numai întorcîndu-se la căldura duhovnicească. Căci nimeni nu poate să se înalțe la curăția duhovnicească decit printr-o umilință adevărată față de frați și de Dumnezeu, fără de ajutorul Căruia nu se poate atinge desăvîrșirea (cap. 21—23).

Trufia spirituală, expusă pînă aici, îi atacă numai pe cei care s-au ridicat aproape de culmea virtuților și cu ajutorul acestei trufii îi doboară de pe aceste înălțimi. 

Pe alții îi atacă trufia mai grosolană a cărnii și anume pe cei tineri și începători în asceză. Este vorba de monahul, care nu este lăsat de trufie să se coboare de la înfumurarea lumească de mai înainte la smerenia lui Hristos și la sentimente de blîndețe și omenie cu frații săi, bazat pe sărăcie. Grija principală sînt banii, căutînd să-i păstreze și să-i și apuce înapoi pe cei de care se lipsise și care sînt fala lui. Acum se mîndrește cu nașterea lui nobilă, cu rangul avut în lumea părăsită doar cu trupul și, repetăm, cu banii, temeiul pierzării lui. 

Poartă cu greu jugul mînăstirii și nu respectă nici o regulă de supunere și ascultare, și nu-l interesează nici o problemă duhovnicească. Jigneste pe toți, nu cere iertare celor insultați și nu primește scuzele de la frații săi. 

Sf. Casian completează acest tablou minunat la cap. 27 cu episodul trist al unui tînăr înfumurat, care a răspuns starețului său, acesta certîndu-l pentru lipsa de smerenie:

«Oare de asta m-am umilit eu pentru un timp, ca să-ți rămîn supus totdeauna ?» Bătrînul a rămas amuțit, gîndindu-se la Domnul și Mîntuitorul nostru «Care în chipul lui Dumnezeu fiind... S-a smerit pe Sine, ascultător facîndu-se pînă la moarte» (Filip. 2, 6 și 8). Sf. Casian sfîrșește descrierea trufiei trupești cu modul în care se manifestă trufașul care nu e în stare să primească un sfat mîntuitor, «în toate situațiile se încrede mai curind în judecata lui decît în cea a bătrînilor» (cap. 24-29).

Urmarea e oroarea de disciplina mînăstriii: dorește să locuiască singur în chilie, ca și cum comunitatea fraților l-ar opri de la umilință, răbdare și desăvîrșire; se gîndește chiar să zidească o mînăstire și să adune pe cei, pe care vrea să-i învețe și să-i formeze. Căzut într-o apatie primejdioasă, nefiind nici călugăr, nici mirean, se crede totuși într-o stare de desăvirșire de necrezut.

Temelia desăvirșirii noastre nu poate fi pofta noastră, ci învățătura aspră a Evangheliei : frica de Dumnezeu și smerenia, care nu poate fi dobîndită fără sărăcia de bună voie. De asemenea, fără această stare nu poate fi dobîndită nici ascultarea, nici răbdarea, nici blindețea, nici plinătatea dragostei, fără care inima noastră nu este lăcaș al Duhului Sfint. De aceea «atletul lui Hristos, scrie Sf. Casian (cum am mai amintit), care, întrecindu-se după regulă în lupta duhului dorește să fie încununat de Domnul, să se silească în orice chip, să gîtuie acea cumplită fiară, care înghite toate virtuțile...». lar edificiul virtuților are temelia formată din smerenie, sărăcia de bună voie, supunerea și ascultarea (cap. 30—32).

Starea de smerenie făcîndu-ne să ne judecăm inferiori tuturor celorlalți frați și gîndul la patimile Domnului nostru lisus Hristos și ale tuturor sfinților, precum și siguranța că în scurtă vreme vom fi pe lumea cealaltă, părtașii lor, sînt nimicitoare nu numai pentru trufie, ci pentru toate păcatele. 

Iar umilința față de Dumnezeu ne obligă să nu uităm că fără ajutorul harului Său, nu putem face nimic spre desăvîrșirea noastră și că însuși faptul de a ne învrednici să credem acest adevăr este tot un dar al Lui (cap. 33).”

PĂRINȚI ȘI SCRIITORI BISERICEȘTI

SFÎNTUL IOAN CASIAN SCRIERI ALESE

AŞEZĂMINTELE MÎNĂSTIREȘTI ȘI CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ȘI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMANE

BUCUREȘTI - 1990. CARTEA A XII-A : DESPRE DUHUL TRUFIEI. PP. 103-106