Isihasmul. Cuptorul inrourat al inimii. II

"Când Lumina dumnezeiască a strălucit peste Pavel pe drumul Damascului, el a înţeles că Lumina era Dumnezeu și a întreba, „Cine ești, Doamne?” Răspunsul: „Eu sunt lisus, pe care tu Îl prigonești ? i-a împărtășit o şi mai mare plinătate a descoperirii. Vederea Luminii și dulceaţa glasului Domnului L-au robit cu totul.... 

În starea sa obișnuită, de după cădere, omul nu poate purta vederea Luminii nezidite. Aceasta devine însă cu putinţă atunci când sufletul său este întărit de harul Duhului Sfânt. Mai întâi, mintea se botează în cuptorul de foc ce arde înlăuntrul lui și „se face îngerească” și „un duh cu Domnul”. Primește luminare duhovnicească lăuntrică și strălucire dumnezeiască. Acestea sunt apoi împărtășite și trupului omului, făcându-l mai duhovnicesc și mai dumnezeiesc.... 

Împrăștierea minţii și neputinţa ei de a se aduna în rugăciune sunt semnul că ea nu a fost încă răstignită. Pentru a se pogori în inimă, mintea trebuie să se răstignească mai întâi prin primirea cuvântului Evangheliei și a poruncilor dumnezeiești. Nevoinţa aceasta a omului de a se supune cuvântului Domnului nu este nicidecum una abstractă. Ea constă în primul rând în a îmbrățișa cuvântul pe care credinciosul creștin îl primește de la părintele lui duhovnicesc, care a luat asupra sa grija pentru mântuirea lui. Cuvântul duhovnicului devine pentru cel ce face ascultare „prisma” prin care înţelege cuvântul Evangheliei,.... 

Atunci când sufletul primeşte adevărata cunoaştere şi înţelepciune a Domnului răstignit, este călăuzit la frica lui Dumnezeu, din care se naște „rugăciunea neîncetată întru străpungerea inimii și paza rânduielilor evanghelice”.

Dacă omul stăruie însă cu răbdare în această stare, el cunoaște tăierea împrejur a inimii, agonisește sărăcia cu duhul şi osândirea de sine, și apoi „se naşte nu numai plânsul pur şi simplu, ci şi lacrimile și străpungerea inimii... 

Prin mângâierea pe care o aduce plânsul în sufletul înfrânt, mintea se desprinde de tot lucrul zidit.Mintea coboară în inima adâncă și acolo îl descoperă pe omul lăuntric. Cu groază începe însă să deslușească „masca hidoasă care s-a pus asupra acestuia din rătăcirea ei în cele de jos” şi se grăbeşte să o spele prin plânsul pocăinţeis!. Şi după ce a dat la o parte acest văl diform al patimilor, mintea, în chip netulburat, intră în omul lăuntric şi „se roagă Tatălui Care este în ascuns”....