COBORÂREA MINȚII ÎN INIMĂ

 

COBORÂREA MINȚII ÎN INIMĂ

"Până acum am vorbit despre boala minții. Acum vom vorbi despre leac: cum se coboară mintea în inimă. Pentru că Sfinții Părinți nu sunt filozofi care descriu boala, sunt doctori care o vindecă. Și toți doctorii spun la fel: mintea trebuie scoasă din cap și coborâtă în inimă. Cât timp mintea stă în cap, ea e în furtună. Când coboară în inimă, furtuna devine liniște.

De ce? Pentru că în cap mintea e singură și rece. În inimă, ea se întâlnește cu sufletul, cu lacrima, cu Hristos. Această lucrare se numește de către Sfântul Grigorie Sinaitul în Filocalie, vol. VII „a minții în inimă ședere".

În primul rând, avem în vedere locul și trupul. Nu poți aduna mintea risipită într-un trup risipit. Sfântul Grigorie zice: „Șezi pe un scaun mic, de o palmă, în chilia ta întunecată, pleacă-ți capul, așa încât barba să-ți atingă pieptul, și adună-ți mintea din risipire."

Vezi? Nu e misticism oriental. E asceză curată. De ce scaun mic? Ca să nu te moleșești. De ce chilie întunecată? Ca să nu-ți fure ochii mintea. De ce capul plecat? Pentru că mândria stă cu capul pe sus, iar smerenia cu capul în jos. Trupul învață mintea să se smerească.

Sfântul Paisie Aghioritul, spunea mai simplu, pentru noi, cei mai neputincioși: „Nu e nevoie de scaun mic. E nevoie de inimă mică. Să te faci mic. Să stai într-un colț și să nu te crezi nimic."

În al doilea rând, avem în vedere lucrarea: respirația și numele. Aici mulți se poticnesc. Cum cobor mintea? Părintele Grigorie învață așa: cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie a inimii, cheamă numele Iisus. Inspiri și zici cu mintea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu..." Expiri și zici: "...miluiește-mă pe mine, păcătosul."

La început, mintea nu vrea. E ca un copil neastâmpărat. O aduci în inimă și ea fuge iar în lume. O aduci iar, fuge iar. De o mie de ori pe oră va fugi. Nu te deznădăjdui. Asta e nevoința. Nu biruința, ci întoarcerea neîncetată este nevoința. Sfântul Paisie zicea: „Mintea e ca o muscă. Dacă o lași, se așază pe toate gunoaiele. Dar dacă o pui mereu pe miere, la urmă nu se mai duce pe gunoaie. Mierea este Numele lui Hristos."

Nu căuta să simți ceva în inimă. Asta e cea mai mare înșelăciune. Diavolul îți poate da căldură, lacrimi dulci, lumini. Tu nu căuta nimic. Caută-L doar pe El. Zice Sfântul Grigorie: „Nu primi nici lumină, nici foc, nici parfum, nici vedenie. Ține mintea surdă și mută la toate, și numai numele lui Iisus să lucreze în tine." Dacă simți împietrire, uscăciune, plictiseală? Perfect. Asta e semn că lucrarea e curată. Lucrezi pentru Dumnezeu, nu pentru dulceață.

În al treilea rând, avem în vedere paznicul: luarea-aminte și trezvia. Cum știi că mintea a coborât cu adevărat? Nu pentru că ai transpirat, nu pentru că ai simțit căldură în piept. Ci pentru că ai început să vezi gândurile înainte să intre. Sfântul Grigorie numește asta „prosoche” - luarea-aminte.

Înainte, gândurile intrau în tine ca hoții într-o casă fără ușă. Acum, pentru că stai la ușa inimii cu numele lui Hristos în mână, îi vezi de departe. Vine gândul de judecată: „Uite ce a făcut ăla..." - tu îl vezi și zici: „Doamne, Iisuse Hristoase..." și a pierit. Vine gândul de slavă deșartă: „Ce bine am vorbit azi..." - tu îl vezi și iar chemi numele lui Iisus.

Cu timpul, între tine și gând se face o prăpastie. Tu ești în inimă, cu Hristos. Gândurile bat la geam, afară. Urlă furtuna, dar tu ești în casă. Asta este libertatea. Și aici ajungem la cuvântul cel mai greu al Sfintei Cuvioase Elisabeta, pe care mi l-a spus și mie odată: „Părinte Ștefane, omul care și-a adunat mintea în inimă nu mai poate fi manipulat de nimeni. Nici de oameni, nici de diavoli, nici de vremuri. Pentru că nu mai gândește cu mintea lumii. Gândește cu mintea lui Hristos."

Aceasta este adevărata omorâre a patimilor despre care vorbeam în alt articol. Nu omori patima luptându-te cu ea. O omori pentru că nu-i mai dai loc în minte să se nască.

De aceea, fraților, închei cu ce am început: „Fă-te mort față de toate. Mort față de știrile lumii, mort față de părerea lumii, mort față de dreptatea ta.”

Și rămâi viu numai într-un singur lucru: în a zice numele lui Iisus. Când mintea ta va tăcea, atunci va începe să vorbească Dumnezeu. Și vei vedea că deșertul în care era furtună, era de fapt Rai. Numai că tu aveai ochii închiși.

Har, pace și gândul" lui Iisus!

Preot Ștefan Popa