"Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab a venit în lume în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482, în împrejurări acoperite de taină, pe care istoricii nu le-au lămurit pe deplin.
La urcarea sa pe tron, în 1512, el și-a revendicat descendența din domnul Țării Românești Basarab cel Tânăr, poreclit Țepeluș (noiembrie 1477-septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481-aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) și nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431). Neagoe era deci strănepot, în linie dreaptă, al celui mai viteaz dintre domnii Țării Românești după Mircea cel Mare, știut fiind că Dan al II-lea, care era nepot de frate al biruitorului de la Rovine, a ținut pază la Dunăre împotriva cotropirii otomane1.
După moartea silnică a lui Basarab, copilul a rămas să crească în familia lui Pârvu, alături de doi frați, Preda, viitor ban al Craiovei, și Pârvu, și două surori, Vlădaia și Marga, copiii Neagăi cu Pârvu. Puternica și ambițioasa familie a boierilor Craiovești, care avea în Oltenia o situație aproape domnească, dar care nu putea domni, nefiind „os domnesc” și-a dat seama că într-o zi tânărul fiu de domn, urcându-se pe tron, le va crea o situație privilegiată. Că va putea domni astfel printr-însul.
Înzestrat cu însușiri excepționale și cu o mare sete de a învăța, la care se adăuga talentul de scriitor ce va face dintr-însul primul nostru creator de geniu, tânărului Neagoe i-a fost dat să crească și să se formeze în împrejurări tot excepționale. Membru al celei mai bogate și mai puternice familii boierești din Țara Românească, el a putut beneficia de o pregătire deosebită, nu numai militară - ca a tuturor celor de rangul lui - dar și cărturărească. Barbu Banul și frații săi au zidit, în 1485, mănăstirea Bistrița din Oltenia, aducând aici din sudul Dunării moaștele sfântului Grigorie Decapolitul, ceea ce făcea din noul lăcaș un prestigios loc de pelerinaj. Bistrița a devenit imediat cel mai mare centru cultural al țării, mai ales în urma relațiilor directe cu muntele Athos și cu centrele culturale rămase în Serbia, nedistruse de otomani.
Bistrița olteană era pentru Țara Românească, la sfârșitul secolului XV și începutul celui de al XVI-lea, ceea ce Neamțu și Putna erau în Moldova: „biblioteca centrală” și prima școală de cărturărie a țării. Unul din stareții mănăstirii, care conducea obștea de la Bistrița chiar pe timpul când Neagoe se ridică la vârsta primei tinereți, se numea Macarie și cum imediat ce ajunge domn Neagoe ridică mitropolit al țării un Macarie, căruia în cuvântarea amintită i se va adresa în cuvinte de fiu duhovnicesc, istoricii au bune temeiuri să creadă că Macarie mitropolitul din 1512 este una și aceeași persoană cu Macarie, starețul Bistriței și că acesta a fost părintele duhovnicesc și primul învățător al voievodului2. Nu ne putem închipui că acela care va dovedi o așa de largă cunoaștere a teologiei și a scrisului bisericesc să se fi format altundeva decât la Bistrița familiei sale, lângă părinții îmbunătățiți și cărturarii de acolo. Mănăstirea era pe atunci și cea mai bună ascunzătoare pentru un fiu de domn care trebuia ținut departe de primejdiile epocii până la momentul potrivit, când lumina urma să fie scoasă de sub obroc.
Tânărul Neagoe nu era însă destinat de ai săi cinului monahal. El a primit, în același timp, educația de atunci a fiilor de boieri, exercitându-se în mânuirea armelor și ascultând pe ai săi în discuțiile despre treburile statului. I-a fost dat să apuce în viață, pe când el însuși se ridicase la vârsta înțelegerii depline a lumii, pe cel mai mare și mai slăvit domn al românilor, Ștefan vodă al Moldovei, ale cărui fapte se ridicaseră în legendă, nu numai printre români, dar și în țările de primprejur și chiar până în lumea apuseană. Neagoe avea 22-23 de ani în 1504 când titanul de la Suceava a fost așezat în mormântul de la Putna și neamul românesc întreg s-a cutremurat văzând că a căzut stejarul ce străjuia spre toate zările. Din tot ce va scrie mai târziu Neagoe, se vede cât de adânc s-au întipărit în sufletul și în mintea sa personalitatea și faptele marelui Ștefan. Deși nu-l numește nicăieri, acesta ni se desprinde ca modelul ideal de conducător al românilor, propus de Neagoe fiului său. Toată copilăria, adolescența și tinerețea și le petrecuse în iradierea gloriei și puterii părintelui Moldovei.
Dar în același timp Neagoe crește într-o lume românească ce era confruntată cu greutăți fără seamăn și asupra căreia se întindea amenințătoare umbra semilunii. Tânărul os domnesc n-a apucat vremea bătăliilor glorioase, intrate în amintire, ci vremea când însuși marele Ștefan fusese obligat să vâre sabia în teacă și să se împace cu ideea că Imperiul otoman este puternic pentru multă vreme prin aceste părți ale Europei și că de pe tronul de odinioară al binecredincioșilor bazilei nimeni nu mai este în stare să-l facă a se ridica. Dimpotrivă: lumea creștină îi caută prietenia, bunăvoința și uneori chiar alianța. În aceste împrejurări, tot ce mai puteau face românii era să-și asigure ceea ce în urma unui secol de lupte vitejești reușiseră să păstreze: ființa politică și absoluta independență în cele dinlăuntru ale țării, plătită acum cu tributul, dar garantată, pentru nevoie absolută, și de oști încă puternice.
Tot echilibrul politic al Europei se schimbase în câteva decenii și strănepotul „cavalerului”3 Dan al II-lea a trebuit să învețe de mic o artă politică nouă: aceea de a dăinui în împrejurări grele, când oricând avalanșa otomană se putea prăvăli, nestăvilită de nimeni. Norocul cel mare fusese că vitejii voievozi dinainte, al căror șir îl încheiase Ștefan al Moldovei, reușiseră să convingă imperiul că este mai bine să cazi la înțelegere cu românii și să primești tribut de la ei, decât să-i înfrunți pe câmpul de luptă și să-i obligi să-și apere țara până la moarte. Atunci ei erau de neînvins. Dar dacă-i lăsai într-ale lor și le cereai doar o jertfă materială, profitai de munca lor harnică și de buna lor gospodărie, iar oile și caii românești umpleau Stambulul și făceau fala grajdurilor sultanului.
Așa se stabiliseră niște raporturi speciale care apăraseră țările române de cucerirea directă, de administrația otomană, garantând libera exercitare a legii proprii și a credinței, dezvoltarea nestânjenită a culturii. Spre deosebire de ce se întâmplase în sudul Dunării, țările române rămăseseră astfel ca niște oaze ale libertății către care se îndreptau ochii creștinilor robiți. De aici plecau ajutoare pentru ei, se trimiteau bani cu care se reparau mănăstirile din Sfântul Munte Athos și din alte părți, erau ajutați ierarhii și credincioșii din Balcani și din Orient să-și păstreze credința și nădejdea. Când sabia intrase în teacă, acesta era noul război al românilor cu „păgânul”: să-i ajute pe cei supuși să nu piară, să-i întărească pe temeliile credinței și nădejdii în Dumnezeu și să se întărească ei înșiși pe aceleași temelii.
Marele Ștefan dăduse exemplul. Imediat ce fusese obligat să părăsească idealul cruciadei militare, el porni o nouă cruciadă, prin ctitoriile sale care vesteau prin monumentalitatea lor că aici, la nord de Dunăre, crucea strălucește fără teamă. Iar legea creștină este legea locului. Era biruința cea mai adâncă a românilor, la capătul unui veac de lupte necurmate pentru libertate, cu cel mai mare imperiu al lumii de atunci.
Cultura, zidirea de monumente, arta, deveniseră astfel mijlocul cel mai sigur de a afirma libertatea românească în lumea dominată de semilună. Iar strânsele legături cu creștinătatea balcanică și ajutorarea ei deveneau pe zi ce trece o mare politică pe termen lung. Ea țintea apărarea creștinătății de stingerea sufletească ce deschidea calea pieirii fizice.
Boierii Craiovești au fost printre cei dintâi care au înțeles vremile. Mănăstirea zidită de ei sta în strânsă legătură cu această lume balcanică, iar un hrisov din 1501 pentru mănăstirea Sfântul Pavel ni-i arată pe toți frații Craiovești și pe tânărul nepot, ctitor la Athos, după modelul domnilor4. Nici o familie feudală în afară de cea domnească nu mai emisese acte de danie pentru Sfântul Munte. Ei sunt cei dintâi și gestul măsoară ambițiile lor politice.
Politica lui Ștefan cel Mare din ultima perioadă își găsește în Țara Românească un imitator abil în Vlad Călugărul (1482-1495), frate după tată cu Vlad Țepeș și Radu cel Frumos. Parcă spre a arăta cum se schimbaseră vremile, în locul cumplitului ostaș și în locul lui Radu cel Frumos, pus domn de Mahomed II și alungat de Ștefan cel Mare, pe tron s-a urcat acest fiu al lui Vlad Dracul ce se trăsese afară din viitoarea vieții și a competițiilor politice, căutând în mănăstire pacea sufletească și înțelepciunea de dincolo de lume. Țara îl obligase să ia sceptrul și să revină în lume. Dar el a păstrat, pe tron, cumpăna minții și ochiul obișnuit să vadă departe și adânc în firea lucrurilor, al celor obișnuiți cu contemplarea zilnică a eternității.
Vlad Călugărul a fost un domn vrednic și abil, care a știut să câștige și pe cei din țară și pe cei din afară și care a pus în Țara Românească temeliile unei adevărate tradiții politice noi, corespunzătoare vremurilor: tradiția legăturilor strânse cu lumea creștină din imperiu. La moartea lui țara l-a ales domn pe fiul său, Radu cel Mare. În 1495, când acesta urca pe tron, Neagoe pășea pragul adolescenței spre vârsta rațiunii și începea să se formeze ca bărbat în toată puterea. În fața ochilor săi avea să se afle acum un adevărat „principe de Renaștere”, un domn care-și purtase mulți ani pașii prin lumea apuseană și care știa că pe acolo artele și frumosul, fastul și strălucirea principilor deveniseră metode de guvernământ. Înțelegea să fie și el un astfel de principe și va fi cel dintâi care, înălțând o ctitorie domnească ce urma să-l primească la sfârșitul zilelor, o va concepe de la început ca pe o capodoperă de artă, menită a cuceri admirație și a duce faima ctitorului.
Ștefan își dobândea la Târgoviște, prin Radu cel Mare, un adevărat emul. Țara Românească primea și ducea astfel mai departe mesajul Moldovei din ultimii ani de domnie ai marelui conducător: a nu mai înfrunta pe otoman contând pe ajutorul creștinătății apusene, deoarece acest ajutor e iluzoriu; a dăinui în cetatea credinței, prin afirmarea forței creatoare a neamului în capodopere de artă și în ctitorii ce deveneau coloana vertebrală a rezistenței naționale, simboluri ale condiției politice românești în această parte de Europă. La sud de Dunăre nu mai era îngăduit a se ridica biserici peste care să nu poată privi un turc călare! Ele trebuiau îngropate în pământ până la înălțimea turcului încălecat. Creștinii trebuiau să intre în pământ ei înșiși, în fața stăpânului păgân. Tocmai de aceea cu fiecare biserică ce-și înălța turlele întărite, românii sfidau această lege din imperiu și dovedeau că legea, la ei, și-o fac singuri! Radu cel Mare a clădit la Dealu cea mai măreață biserică din câte se înălțaseră până atunci în Țara Românească, și înălțarea ei făcea aproape cât o bătălie câștigată pe câmpul de luptă. Era o bătălie! Pe alt câmp de luptă, deschis de români în coasta imperiului, pentru secole.
În ctitoria de la Dealu putem descifra deopotrivă suflul, mândria epocii lui Ștefan cel Mare și adierile Renașterii. Radu cel Mare începea să așeze pe români în curentul de idei și aspirații ale veacului modern.
Acesta este domnul în timpul căruia își începe ridicarea pe treptele ierarhiei politice viitorul domn Neagoe Basarab5. În 1501, când Craioveștii emit amintitul act pentru mănăstirea Sfântul Pavel, Neagoe este trecut cu rangul de postelnic și va fi, până în 1509, mare postelnic fără întrerupere. Funcția era de intim al domnului (era cel însărcinat cu paza și grija odăii domnești) și totodată de tălmaci de protocol; era cel ce primea și prezenta pe soli domnului, traducându-i spusele lor. Funcția presupunea cunoașterea de limbi străine și faptul că, tânăr fiind încă, Neagoe și-o asumă, dovedește că îndeplinea condițiile.
Așadar încă din 1501, la 20 de ani sau chiar mai puțin, Neagoe apare în rândul dregătorilor curții și-și începe educația politică în preajma lui Radu cel Mare, de la care avea de bună seamă ce învăța și ce asculta în ceasurile de răgaz, când domnul le va fi împărtășit celor din preajmă cunoștințele sale despre acea îndepărtată Europă ce o călcase cu piciorul ani în șir.
Dar realitățile românești nu erau cele ale Italiei. În fața uriașei presiuni a Imperiului islamic, zidurile de cetate trebuiau clădite acum nu din piatră de râu, ci din pietrele de granit ale credinței strămoșești. Imperiului teocratic otoman, care cotropea și trecea prin foc și sabie în numele „războiului sfânt”, nu i se putea opune antichitatea greco-romană și umanismul, ci tot tăria unei credințe. Biserica devenea mai mult ca oricând cetatea sufletului neamului și susținătoarea luptei sale pentru dăinuire, Întărirea ei era o problemă politică urgentă înainte chiar de a fi una religioasă. O Biserică puternică și bine condusă era pe atunci altfel de armată. Ștefan cel Mare o știa de mult, de când își luase ocrotitori ai oștilor pe Sfinții Gheorghe și Dimitrie. Radu cel Mare a învățat repede lecția și în 1503 el aducea în țară, cu îngăduința sultanului, pe cel mai mare luptător pentru credință și rezistență creștină din câți urcaseră pe tronul patriarhiei ecumenice după tragicul an 1453: patriarhul Nifon al II-lea. La data aceea fusese detronat a doua oară și exilat la Adrianopole, tocmai fiindcă i se simțise forța și abilitatea. Aurul românesc adăugat desigur rugăminții, îi obținuse eliberarea și, venit în țară, Nifon este pus de domn în fruntea Bisericii muntene și cinstit ca un împreună conducător al țării...
Sursa: din viețile sfinților!
Comentarii
Trimiteți un comentariu