Predoslovia la cartea prefericitului Isichie.

 

"Viața și învățătura Sf. Părinți, într-o măsură oarecare, se aseamănă cu grija dinafară a oamenilor pentru trebuințele cele necesare trupului; căci cel ce a deprins fel de fel de dibăcii și de meșteșuguri, capătă prin ele toate cele trebuincioase pentru viața lui; altul care se ocupă stăruitor cu plugăritul în toate formele lui, capătă tot ce-i trebuie casei lui; iar unii dintre cei chibzuiți, în locul unora sau altor meșteșuguri, își cumpără o corabie sau o vie și de la ele capătă tot ce doresc, fără alergătură și necazuri, care uneori se petrec în viață, din pricina unei îndeletniciri nereușite și greșite cu meșteșugul.
La fel cu aceasta se întâmplă și în viața cea duhovnicească: unii dintre Sfinții Părinți, ținând seama de neputințele celor ce vin pentru întâia dată la monahism, le rânduiesc lor împreună cu lucrarea poruncilor lui Hristos, o cântare îndelungată a psalmilor, canoanelor și troparelor, statornicite de Duhul Sfânt, spre slavoslovia lui Dumnezeu și pravilă pentru monahi. Iar alții, învățând cea mai subțire (subtilă) încercare a priceperii celei duhovnicești, nu vor ca începătorii să se mulțumească numai cu învățătura de pe dinafară, ci poruncindu-le lor, împreună cu împlinirea poruncilor lui Hristos o cântare cumpătată, adică miezonoptica, utrenia, vecernia și pavecernița, așezată în locul cântării îndelungate a psalmilor și canoanelor lucrarea rugăciunii minții, adăugând la acestea, că dacă-i va cerceta Duhul Sfânt, cu lucrarea rugăciunii din inimă, apoi, fără îndoială să părăsească atunci pravila cea de dinafară arătată, căci pe ea o înlocuiește rugăciunea cea lăuntrică; unii dintre aceștia (Părinți), în parte iar nu pe deplin, ne predau lucrarea minții, zice Sfântul Grigorie Sinaitul. Iar cei de al treilea, fiind îndrumați de încercarea multă și de cercetarea vieților și scrierilor tuturor sfinților și mai ales prin lucrarea și înțelepciunea Sfântului de viață făcătorului Duh, rânduiesc pentru cei începători o învățare, pe de-a întregul iar nu în parte, a lucrării rugăciunii din minte, numind-o îmblânzitoare de patimi în lucrarea poruncilor lui Hristos și o împart în două feluri ca pe un al doilea rai, care izvorăște din sine un ocean și-l împarte în două torente (șuvoaie), adică rugăciunea lucrătoare și cea văzătoare.
Și astfel, ei poruncesc să avem toată stăruința pentru lucrarea minții, lăsând foarte puțin pentru cântare în caz de trândăvie, căci zic ei: ceasurile și imnele bisericești sunt predate îndeobște tuturor creștinilor, dar nu și acelora care vor să se liniștească. Totuși, trebuie spus că unii sporesc urmând și acea rânduială a Sf. Părinți, despre care s-a spus de la început, însă foarte încet și cu osteneală; iar pentru cei de al doilea e mai lesnicios și mai ușor, iar pentru cei de al treilea e cât mai grabnică, căci ea e însoțită de bucurii și de cercetările dese ale Sfântului Duh, care întărește și încredințează inima, mai ales dacă e însoțită de o osândire cât mai sârguincioasă și de voie bună, iar nu e făcută din silă, sau de frică înaintea legii. Un astfel de lucrător se silește la rugăciune numai pentru dulceața din inimă și mângâierea cea duhovnicească, iar nu pentru altceva, și această rugăciune lăuntrică ține pentru el locul tuturor lucrărilor celor de dinafară, de le vei numi pravilă sau cântare, sau rugă, sau învățătură; căci toate acestea sunt cuprinse numai în ea. Iar aducerea aminte de moarte, sau mai bine zis, simțirea judecății și chinurilor de veci și a hotărârii lui Dumnezeu se împletesc cu ea ca ramurile unuia și aceluiași copac. De aceea, numai prin această singură rugăciune, ca de la o singură corabie sau vie, după cum s-a spus, fiecare poate fără de tulburare să-și îndrepte întreaga sa viață.
Dar cum această sfântă rugăciune se unește (contopește) cu poruncile Domnului și alungă patimile și dracii? Și încă: cum cel nepăsător în privința poruncilor și care nu se îngrijește de lucrarea minții, ci stăruiește numai în cântare, e târât de patimi și cade sub chinurile cele veșnice?
Călcarea poruncilor lui Dumnezeu la fel e văzută în toți, însă se înfăptuiește în multe chipuri, despre care lucru voi spune următoarele: pune cineva în sine un început să nu calce poruncile, să nu îngăduie mișcările patimii, încă din oarecare împrejurări sau tulburare, sau război, i se întâmplă să ocărască pe cineva, sau să fie ocărât, sau să osândească, sau să fie biruit de slava cea deșartă, sau să se certe și să se îndreptățească, sau să vorbească în deșert, sau să mintă, sau să se sature, sau să se îmbete, sau să gândească ceva necurat, sau să fie târât de vreo patimă și altceva care toate sunt o călcare vădită a poruncilor și o cădere a sufletului. Și când, cuprins de astfel de păcate, el îndrăznește să stea înaintea lui Dumnezeu, în același ceas începe să se certe pe sine, să cadă prin pocăință la Dumnezeu, prin rugăciunea inimii din toată inima, ca să-l ierte și să-l ajute, ca să nu mai cadă din nou în aceleași păcate. Și astfel, pune început să păzească poruncile și să-și păzească inima și de momelile rele în timpul rugăciunii, temându-se și tremurând ca nu cumva, din pricina lor, să se lipsească de Împărăția Cerurilor. Iar altul, dimpotrivă, nefiind gata să păzească poruncile și neîngrijindu-se deloc de stă el sau cade, socotind că după timpurile de astăzi, nimeni nu păzește poruncile și nici nu se îngrijește ca să nu le calce și că fiecare, de voie sau fără de voie, stă înaintea lui Dumnezeu și este vinovat de lucrarea subțire a patimilor și păcatelor; și de aceea nu vrea să se îngrijească de toate acestea, ca de un lucru ce nu este cu putință, socotindu-se răspunzător numai pentru astfel de păcate ca preacurvia, curvia, sodomia, păcătuirea cu dobitoace, uciderea și furtul, otrăvirea și alte păcate de moarte și mari asemănătoare cu acestea. Ferindu-se de acestea, el socoate despre sine că el stă (fără să cadă).
Unui astfel de om i-au zis Părinții: „E mai bine să cazi și să te ridici, decât să stai și să nu te căiești“. Deci, aici e vrednic de mirare, cum amândoi aflându-se sub aceleași păcate de fiecare clipă, nu sunt la fel în fața lui Dumnezeu și socot și în fața oamenilor duhovnicești. Unul din ei nu știe deloc ce sunt căderile și ridicările, deși patimile lucrează, după cum va fi spus despre acest lucru mai jos. Iar altul cade și se ridică, e învins și învinge. Unul se luptă și se ostenește, însă la urma urmelor e învins de lucrarea patimilor. Altul, nu vrea să răspundă cu supărare, însă e târât de altă patimă. Altul nu vrea deloc să spună ceva supărător, însă se supără că l-au necăjit, totuși se osândește pe sine, că e mâhnit și se căiește de acest lucru. Iar un altul nu e amărât de supărare, însă nici nu se bucură de ea. Toți aceștia se împotrivesc patimii, căci prin voința lor au oprit patima și nu vreau să mai lucreze după ea, ci se mâhnesc și se nevoiesc. Iar Părinții au zis, că orice lucru pe care nu-l vrea sufletul e de scurtă durată. Vreau să spun și despre aceia care dezrădăcinează patima. Unul se bucură când e batjocorit, însă pentru că are în vedere răsplata. El face parte din cei ce dezrădăcinează patima, însă nu cu pricepere. Altul se bucură primind batjocura și socoate că el e dator să sufere o batjocură, pentru că el i-a dat prilejul; aceasta cu pricepere dezrădăcinează patima. Iar altul nu numai că se bucură când e batjocorit și se socoate vinovat de aceasta pe sine, ci îi pare rău de tulburarea celui ce l-a batjocorit; Dumnezeu să ne ducă spre o astfel de întocmire!
Vă voi spune pilda cui se aseamănă acela care lucrează după (din) patimă și îi face hatârul: el se aseamănă unui om, care lovit de săgețile vrăjmașului, le ia cu mâna lui și străpunge cu ele inima. Iar cel ce se împotrivește patimii, este asemenea celui împroșcat de ploaia săgeților vrăjmașilor lui, însă îmbrăcat într-o platoșă, nu capătă nici un fel de răni. Iar cel ce dezrădăcinează patima e asemenea celui împroșcat de săgeți, însă care ia săgețile și le rupe sau le aruncă înapoi în inima vrăjmașului. Dumnezeu să ne dea putere ca și noi, chiar dacă nu dezrădăcinăm patima, apoi măcar să nu lucrăm după îndemnurile ei, ci să ne împotrivim ei.
Deci, trebuie înțeles, că Sfântul Dorotei, îndemnându-ne la o astfel de împotrivire și batjocură pentru patimi, ne arată spre aceasta numai calea poruncilor. Dar fiindcă aici a zis că cel ce se împotrivește patimii se aseamănă celui împroșcat de vrăjmași cu săgeți, însă îmbrăcat în platoșă nu capătă răni, apoi dacă el rămâne nerănit care ar fi pricina ca să se oprească de la lucrarea minții? Căci această sfințită lucrare, unindu-se cu împlinirea poruncilor, care nu va aduce o mai mare propășire decât împlinirea poruncilor? Iar pentru un înțeles mult mai limpede al acestor două feluri de viață, aici va fi spus despre fiecare aparte. Cel dintâi, supunându-se legii, își împlinește numai cântarea. Iar cel de al doilea, silindu-se spre lucrarea minții, are pururea cu sine numele lui Iisus Hristos, spre nimicirea vrăjmașului și a patimilor cu cugetele cele rele. Acela se bucură de îndată ce-și isprăvește cântarea; iar aceasta mulțumește lui Dumnezeu dacă își lucrează în liniște, slobod de cugetele cele rele, rugăciunea. Unul se stăruie pentru cantitate, iar celălalt pentru calitate; iar cel care se grăbește să-și îndeplinească cantitatea cântărilor, în curând apare o părere plină de bucurie, bizuindu-se pe el, necunoscând chemarea Domnului Iisus Hristos dacă nu ia aminte la sine, hrănește și crește pe fariseul dinlăuntru. Iar la aceasta, care se îngrijește de calitatea rugăciunii, e și o cunoaștere a neputinței sale și a ajutorului lui Dumnezeu."

Sobornicul (Culegere despre rugăciune lui Iisus) -Volumul II !