"Lupta noastră nu este împotriva trupului și sângelui, ci împotriva începătorilor și stăpânilor, și stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății celei de sub ceruri“. (Ef. 6, 12)
Ostașii unui împărat pământesc poartă sabie, fiind gata și iscusiți pentru a lupta cu vrăjmașii; însă o astfel de sabie poartă și cei ce nu sunt ostași, numai din obișnuință, iar nu ca să se pregătească de luptă și neștiind chiar cum trebuie să se lupte împotriva vrăjmașilor. Cele spuse sunt cu totul asemănătoare cu războiul nostru cel duhovnicesc, despre care va fi acum cuvântul. Căci tot cel ce se leapădă acum de lume și ajunge monah, primește odată cu aceasta și sabia duhului, ca un ostaș al lui Hristos și iese la luptă împotriva duhurilor răutății. Deci lui îi sunt adresate cuvintele din ceasul tunderii: „Primește, frate, sabia duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, purtându-l pe buzele tale, în minte și în inimă și neîncetat: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!“
Dar, o timpurile noastre! Cât de mulți nu zic deja – toți poartă această sabie numai din obișnuință, dar nu pentru că le e trebuincioasă pentru luptă. Fără să se deprindă cum trebuie să o mânuiască pe ea în fața vrăjmașilor și să-i ardă cu ea o flacără, o întrebuințează prost, grosolan și fără folos, adică citind pentru o „Slavă“ din Psaltire, o ață (un șirag de o sută de boabe de la mătănii, n. tr.), iar pentru o catismă, trei, reduc numai la aceasta rugăciunea lor cea de dinafară. Iar mulți, părăsind cu desăvârșire acest grai al lui Dumnezeu, sau mai bine zis această armă înflăcărată care păzește poarta inimii, se mulțumesc numai cu o cântare de psalmi, canoane și tropare predate de Biserică, socotind că această rugăciune din cinci cuvinte, e rânduită drept pravilă numai monahilor simpli și necărturari. Respingând și îndreptând o astfel de părere greșită a lor, Sf. Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, învață și pune lege tuturor arhiereilor, arhimandriților, egumenilor, ieromonahilor, preoților, diaconilor, monahilor și oamenilor mireni de orice rang și îndeletnicire, în loc de orice pravilă să îndeplinească, ca răsuflarea și viața lor, această sfântă rugăciune a lui Iisus, în minte, pe buze, în orice ceas și loc, chiar dacă ei nu pot cunoaște lucrarea ei meșteșugită, căci acest lucru e, după cuvintele lui, numai al monahilor, care s-au lepădat de lume. Iar dacă Vasile cel Mare poruncește unui monah neînvățat să-și facă pravila prin rugăciunea lui Iisus, mărginindu-se numai la rostirea ei numerică și nu meșteșugit, apoi acest lucru trebuie de înțeles că el rânduiește acest lucru atât celor neînvățați cât și celor din lume, ca ei toți, după măsura puterilor lor să slavoslovească pe Dumnezeu, însă să nu petreacă în trândăvie.
Cine-și poartă sabia sa, sau cuvântul, cu pricepere, cu luare aminte lăuntrică, acela cunoaște vremea când să-și întoarcă privirile sale către vrăjmaș și să se roage împotriva momelilor celor rele și patimilor cugetelor, sau pentru păcatele sale. Iar uneori din oarecare împrejurări, sau din neluare aminte, va aluneca cu cuvântul sau cu mânia, iar uneori și cu pofta, sau slavă deșartă, sau cu părerea și altele și din această pricină va fi mustrat de conștiința sa, apoi nesuferind mustrările ei, se întoarce către Dumnezeu, căindu-se și rugându-se din minte și din inimă, căutând iertare. Întreaga pravilă a acestuia se cuprinde numai în pocăință și în luare aminte din inimă, după pilda văduvii aceleia care nu se depărta de judecător zi și noapte, cerând izbândirea asupra potrivnicului său. Și aceasta este rânduiala lucrării minții, ce li se potrivește celor pătimași; deci nimeni să nu se tulbure de cuvântul acesta, că cei înviforați de astfel de păcate pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, să deprindă lucrarea minții.
Să-ți închipui cinci stări care lucrează din patimă: a) căzând în mânie și supărare, să rămâi mereu purtând răutate asupra celui ce te-a supărat; b) fiind întristat, să ții minte răul timp de mai multe zile; c) a te mânia numai o săptămână; d) numai o singură zi să ții minte și e) vrăjmășind, supărând, tulburând și tulburându-se, în același ceas să se schimbe. Iată câte întocmiri felurite sunt, însă ele toate sunt supuse iadului (sub iad), până când lucrează patima, după cum a spus Sfântul Dorotei și unii ca aceștia nu trebuie să se atingă de lucrarea minții, căci ei sunt asemenea unui om, care fiind rănit de săgeata vrăjmașului, o ia cu mâinile sale și-și străpunge cu ea inima sa; despre ei a zis Ioan Teologul: tot cel ce face păcat este de la diavolul (I Ioan 3, 8).
Și iarăși alte cinci stări: a) a celui ce e batjocorit și care se mâhnește nu pentru că a suferit batjocură, ci pentru că n-a răbdat-o; b) a celui care se învață răbdare mereu, însă la urma urmelor se lasă biruit de momeală; c) care nu vrea să răspundă cu rău pentru rău, ci e târât de puterea obișnuinței; d) care se stăruie, nici să nu vorbească de rău, ci se mâhnește pentru supărarea primită, se ocărește pe sine și se căiește de aceasta și e) care nu se mâhnește pentru supărarea primită, dar nici nu se bucură de ea. Aceștia toți sunt din cei ce se împotrivesc patimilor, fiindcă în chip voit se luptă cu patima și nu voiesc să-i facă hatârul ei, ci se întristează și se nevoiesc. Unii ca aceștia se aseamănă celui ce se află sub ploaia de săgeți a vrăjmașului, însă nu e rănit, zice același Sfânt Dorotei. Ei, în tot cazul pot și trebuie să se deprindă cu lucrarea minții pentru că ei se curăță prin harul lui Hristos cel de toate zilele, prin rugăciunea minții și prin pocăința cea de fiecare ceas și despre ei a zis văzătorul de taine: „dacă vom spune că n-avem păcat, apoi ne înșelăm pe noi înșine; și dacă mărturisim păcatele noastre, credincios este și drept, ca să ne lase nouă și să ne curățească pe noi de orice nedreptate“ (I Ioan 1, 8, 9)..."
Culegere (despre rugăciunea lui Iisus) -Volumul III
Comentarii
Trimiteți un comentariu