Langa dogoarea blanda si casnica a sobei, parintele povesteste. E un om cu adevarat minunat, un batran cuminte si fara ascunzis. In jur, iradiaza ocean de liniste. Nimic din asprimea si indarjirea monahilor certati cu lumea nu i se citeste pe fata. Parintele Nil e un mare sentimental. Cand vine vorba de maica Serafima, ochii i se umezesc de indata. Se vede ca o admira, ca o priveste ca pe un om providential, un om al lui Dumnezeu. Sfintii Parinti spun ca adevaratii ctitori de biserica imprumuta lui Cristos mainile lor, pentru a implini lucrarea. Pentru Marcus, maica Serafima a dat tot-ravna, suflet si credinta, cersind prin gari si biserici, rabdand umilinte si cuvinte grele sau muncind pana la epuizare, cot la cot cu barbatii, numai sa vada reinaltat vechiul schit al romanilor din Covasna. Marcusul e al ei si al strabunicii sale, Suzana, batrana care a calugarit in bordei, sfintind locul viitoarei manastiri, cu un ceaslov si rauri de lacrimi, spre a implini astfel o porunca primita de la Maica Domnului in vis. Toate se leaga si nimic nu e lasat la voia intamplarii.
Batrana Suzana a sihastrit treizeci de ani, culcandu-se pe pamant si invelindu-se cu cerul. Maica Serafima, cea mai frumoasa fata din Teliu, a renuntat intr-o singura noapte la toate mangaierile lumesti si a calugarit ani de zile pe rogojina, fara sa stie ca se incalzeste la chiar vatra pustniceasca a strabunei ei. Ce a intrezarit in rugacium si vedenii Suzana a implinit peste ani si ani Serafima. Parintele Nil a gasit locul deja tocmit o lavra vie si puternica, ridicata chiar in mijlocul vrajmasiei oamenilor si a iernii, asa cum ii cerea sa faca in duh Sfanta Xenia de la Petersburg. Parintele are mare ravna si nadejde la Cuvioasa, care, dupa ce a ramas vaduva la doar 25 ani, a imbracat hainele mortului si a inceput sa strige in gura mare: "Nu a murit Petru, ci Xenia", sihastrind apoi prin nesfarsitele strazi ale orasului si facandu-se "nebuna intru Cristos". Cuvioasa nu a luat calea pustniciei, ci si-a ales partea cea mai grea sa locuiasca in oras, printre cersetori si pacate, printre nevoi si ispite cumplite. Grabnic ajutatoare celor saraci si bolnavi. Sfanta Xenia a savarsit nenumarate minuni si parintele l-a simtit nu o data ajutorul. Pentru el, ultima si cea mai uimitoare minune s-a implinit de curand. La 80 de ani, dupa un drum de peste 7000 de kilometri, a ajuns la biserica si mormantul Cuvioasei. A ajuns ca purtat de ingeri, fara pic de oboseala sau alta vatamare. Acolo, in dreptul raclei, a ingenuncheat, a plans si a simtit nevoia sa-i marturiseasca Sfintei ce grea e lupta pentru Marcus, pentru romani, pentru ortodoxie, si in clipa aceea sfintele moaste au prins a tresari usor. Era ca un semn de incurajare a Cuvioasei. Un semn ca ogorul crestin de la Marcus nu va ramane niciodata fara lucratori, fara sporul si ajutorul Tatalui ceresc.
Ar fi multe de spus despre Marcus, dar deja e tarziu. In linistea inserarii grabite de iarna, din arhondaric razbat crampeie de colinde, rasete si bucurie de copii, pregatind sarbatoarea sfanta a Craciunului si, brusc, parintele Nil tace si asculta fericit. Le recunoaste glasurile, chiar si fara sa le vada: loana, Maria, Ana, Elena, Daria. Sunt fetitele orfane, ingerii manastirii Marcus. Le iubeste atat de mult, incat ar fi in stare sa faca orice pentru ele sa mearga pana la capatul pamantului, sa cerseasca prin gari, sa-si dea chiar si anii care i-au mai ramas din viata. Nu exista milostenic mai mare decat cea facuta orfanilor. Singuri pe lume, ei sunt adevaratii copii ai lui Cristos; ei vor vedea primii Imparatia lui Dumnezeu.
Sentimental ca nimeni altul, parintele isi stapaneste cu greu glasul. "Limba mea e prea saraca sa spuna tot ce simt fata de fetitele noastre orfane. Cand ure la ele, ure de-a dreptul la cer... Atunci cand le vad, uit ca sunt batran. Parca redevin de varsta lor si pe data ma bucur, gandind ca Nil nu e atat de pacatos si de batran la inima, ca niciodata copilul si farama de inocenta din noi nu va pieri."
Asa cum sta pe o margine de scaun si cu mainile odihnindu-se cuminte pe genunchi, parintele Nil nu mai e monahul asprit de post si rugaciuni. Transfigurat de emotie, acum pare ca bunicul din poveste, ingaduitor si bun, darnic si plin de rabdare; un suflet tocmit numai din mangaieri si unduiri catifelate. Nerabdator, abia asteapta sa le revada pe fetite si sa le mangaie pe fiecare in parte, ca nu cumva sa starneasca gelozii si suparari, iar ele, vesele si galagioase, ca un stol de randunici, sa-l inconjoare din toate partile, agatandu-i-se de haine si incercand sa-i sara in brate. Abia intr-un tarziu, se va retrage la chilie.
Sursa: Părintele Nil Dorobanțu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu