Despre ungerea și slava duhovnicească a creștinilor; (în rândul al doilea)că fără Hristos este cu neputință a se mântui cineva sau a se face părtaș al vieții veșnice.

 

"Creștinii desăvârșiți, care s-au învrednicit să ajungă la măsura desăvârșirii și să se afle foarte aproape de Împăratul, sunt consacrați pentru totdeauna pentru crucea lui Hristos. După cum, pe vremea profeților (untdelemnul) ungerii era mai de preț decât orice lucru, pentru că servea la ungerea împăraților și a profeților, tot așa acum, (ungerea are o însemnătate aparte); unși fiind cei duhovnicești cu ungere cerească, ei devin hristoși după har, împărați și preoți ai tainelor cerești. Ei devin fii, domni și dumnezei, legați, captivi, afundați, răstigniți și afierosiți (Domnului). Pentru că, dacă ungerea cu untdelemnul care provine dintr-o plantă și dintr-un lemn văzut avea atâta putere, încât cei unși, primind o demnitate, nimeni n-o tăgăduia – era, de altfel, rânduit ca așa să se așeze regii. David (însuși) cu acest (untdelemn) a fost uns. Îndată (după ce a fost uns) a fost supus încercărilor și necazurilor, dar după șapte ani a ajuns împărat –; cu cât mai mult cei care se ung, după duh și după omul lor cel dinlăuntru, cu untdelemnul cel sfințitor, aducător de bucurie, ceresc și duhovnicesc, primesc pecetea cerească și duhovnicească a Împărăției celei nestricăcioase și a puterii veșnice, „arvuna Duhului” (2 Cor. 1, 22; 2 Cor. 5, 5), pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, pentru că El mângâie și veselește pe cei care se află în necazuri.

2. Cei care au fost unși cu (untdelemnul provenind) din lemnul vieții, Iisus Hristos, și din planta cea cerească, se învrednicesc să ajungă la măsura desăvârșirii, adică (să dobândească) Împărăția și înfierea. Ei sunt împreună inițiați (în tainele) Împărăției cerești, au îndrăzneală față de Stăpânul tuturor, intră în palatul Său, unde sunt îngerii și duhurile sfinților, chiar dacă sunt încă în această lume. Ei n-au primit încă moștenirea întreagă, care le este pregătită pentru viața viitoare, dar arvuna primită acum îi face siguri de ea și se (simt) ca încoronați și împărățind, încă de acum. Ei nu se minunează că au să domnească împreună cu Hristos, când Duhul se va arăta din belșug. De ce? Pentru că, de pe când erau încă în trup au încercat gustul acelei dulceți și lucrarea acelei puteri.

3. După cum atunci când un prieten al împăratului, care petrece la palat, care cunoaște tainele (palatului) și vede porfira (împăratului), ajunge să fie el însuși (uns) împărat și încoronat, nu-și pierde cumpătul, nici nu se teme, pentru că de multă vreme a fost introdus în tainele palatului – de altfel nici nu este cu putință ca vreunul dintre cei simpli, fără învățătură și neinițiați în tainele (palatului), să intre acolo și să domnească, ci numai cei cu experiență și (învățătură) –; tot așa se întâmplă cu creștinii, care vor domni în veacul viitor. Ei nu-și vor pierde cumpătul, pentru că cunosc mai dinainte tainele harului.

Când omul a călcat porunca, diavolul a acoperit tot sufletul cu un văl întunecos. Dar când a venit harul, tot vălul a fost dat la o parte. Atunci sufletul fiind curățit și reprimindu-și firea sa, (acea) zidire curată și fără prihană, contemplă fără încetare, în toată curăția, cu ochi curați, slava luminii celei adevărate, pe Soarele cel adevărat al dreptății, Care strălucește în inimă.

4. După cum la sfârșitul lumii, când firmamentul se va clătina, iar cei drepți vor petrece în Împărăție, în lumină și slavă, nimic altceva văzând decât numai pe Hristos stând totdeauna în slavă de-a dreapta Tatălui; tot așa și aceia care sunt de acum fascinați și captivați de veacul acela contemplă (încă de acum) frumusețile și minunățiile de acolo. Pentru că, deși suntem pe pământ, „cetatea noastră este în ceruri” (Filip. 3, 20); în acea lume poposim și trăim cu mintea și cu omul cel dinlăuntru.

După cum ochiul trupesc, curat fiind, vede totdeauna clar soarele, la fel și mintea cu desăvârșire curățită vede totdeauna slava luminii lui Hristos, este împreună cu Domnul ziua și noaptea, în felul în care trupul Domnului, unit cu dumnezeirea, este totdeauna împreună cu Duhul Sfânt. Oamenii însă nu ajung deodată la astfel de trepte (ale desăvârșirii), ci numai prin osteneli, necaz și multă luptă. Sunt unii în care există, lucrează și se odihnește harul, dar în care locuiește și răutatea. Deci două stăpâniri lucrează într-o singură inimă: a luminii și a întunericului.

5. Poate că mă vei întreba: Ce împărtășire are lumina cu întunericul? Cum poate lumina cea dumnezeiască, cea fără prihană și curată, să fie umbrită și întinată? (cf.: 2 Cor. 6, 14, 16). Pentru că este scris: „Și lumina strălucește întru întuneric, iar întunericul n-a cuprins-o” (Ioan 1, 5). (Eu zic) că lucrurile nu trebuie înțelese sub un singur aspect, nici dintr-un singur punct de vedere. Într-adevăr, unii oameni întru atât se odihnesc în har, încât ajung mai tari decât răutatea care locuiește în ei; dar cu toate că se îndeletnicesc cu rugăciunea și arată dragoste față de Dumnezeu, deși rămân încă în har, ei cad uneori pradă cugetelor rele și păcatului. Alții însă, fiind ușuratici și simpli, îndată ce harul lucrează cât de cât în ei, socotesc că păcatul a pierit. Dar cei ce au discernământ și înțelepciune nu îndrăznesc să nege că, având harul lui Dumnezeu, nu sunt scutiți de gânduri rușinoase și murdare.

6. Am întâlnit deseori printre frați, pe unii care au primit atâta har și bucurie, încât timp de cinci sau șase ani spuneau cu pofta s-a stins în ei. Dar după aceasta, pe când socoteau că s-au eliberat (definitiv) de ea, răutatea, care era ascunsă s-a trezit în ei și au fost mistuiți de poftă, încât se întrebau uimiți de unde a venit, după atâta timp, atâta răutate asupra lor. De aceea, (în mod firesc), nimeni dintre cei cu mintea întreagă nu îndrăznește să spună: Având harul în mine, sunt liber față de păcat; ci, acestea amândouă (harul și păcatul) lucrează întru mintea mea. Cei ce n-au experiența lucrurilor, pe când harul lucrează cât de cât în ei, socotesc că deja au învins, că sunt creștini desăvârșiți. Eu însă zic că așa stau lucrurile: După cum atunci când soarele strălucind pe cer, în văzduhul curat, vin în jurul său norii și-l acoperă, întunecând văzduhul, fără însă să-l vatăme, pentru că el rămâne întreg în lumina și în elementul său; la fel stau lucrurile cu cei ce nu sunt cu desăvârșire curățiți; deși trăiesc în harul lui Dumnezeu, ei sunt stăpâniți, în adâncul lor, de păcat. Ei au porniri firești și gânduri puternice pentru Dumnezeu, dar nu sunt cu totul de partea binelui.

7. La fel se întâmplă și cu cei care, în adâncul lor, sunt stăpâniți de partea cea bună, adică de har; și ei sunt supuși și robi cugetelor celor viclene și părții celei rele. Deci este nevoie de mult discernământ pentru ca să afle cineva, din proprie experiență, că lucrurile stau în acest chip. Îți spun că și Apostolii, care aveau pe Mângâietorul, n-au fost întru totul fără de grijă. La bucuria și veselia lor se adăugau teama și cutremurul (iscate chiar) de har, nu de răutate; (în felul) acesta harul îi ferea să nu se abată câtuși de puțin (de la calea cea dreaptă).

După cum, aruncând cineva o pietricică într-un zid, acesta nu se mută, nici nu se vatămă cu nimic; sau slobozind cineva o săgeată împotriva unuia care poartă scut, cu nimic nu vatămă fierul (scutului), nici trupul, ci, ricoșând, cade; tot așa, apropiindu-se de Apostoli un rău cât de mic, nu-i vătăma, pentru că erau îmbrăcați cu puterea desăvârșită a lui Hristos. Fiind ei înșiși desăvârșiți, aveau libertatea de a săvârși lucrurile dreptății.

8. Sunt, deci, unii care spun că după ce sufletul (a primit harul) nu mai are nicio grijă. (Acest lucru este greșit), pentru că Dumnezeu cere chiar de la cei desăvârșiți (conlucrarea) voinței sufletului lor cu lucrarea Duhului; cere ca și ei să-și dea consimțământul lor (la săvârșirea faptelor bune). Pentru că spune Apostolul: „Duhul să nu-l stingeți” (1 Tes. 5, 19). Astfel, unii dintre aceștia au dorit să nu fie povară altora; alții, să se sprijinească pe propriile puteri; alții însă primind daruri de la mireni, le-au dat săracilor. Această faptă e mai înaltă (decât celelalte). Tot așa, unii dintre cei care au dobândit harul se îngrijesc doar de ei înșiși. Alții însă se străduiesc să fie de folos și altor suflete. Aceștia (din urmă) sunt cu mult mai presus de ceilalți. Dar sunt alții care, după ce au primit harul, își supun trupurile lor, pentru numele lui Dumnezeu, la batjocură și suferințe. Aceștia sunt mai presus (de toți). Unii, săvârșind virtutea, vor să se fălească și să fie admirați de oameni, zicând că, fiind creștini, sunt părtași ai Duhului Sfânt. Alții însă se străduiesc să rămână neștiuți și se feresc de întâlnirea cu oamenii. Aceștia sunt cu mult deasupra celor (dinainte). Vezi, chiar și în starea de desăvârșire există o măsură a dragostei față de Dumnezeu mai înaltă și abundentă, care vine (tot) din voința naturală.

9. După cum cineva, îmbrăcat sărăcăcios, se visează bogat, dar sculându-se din somn, iarăși se vede sărac și gol, la fel sunt unii dintre cei ce vestesc cuvântul cel duhovnicesc; ei par că vorbesc ca niște știutori ai lucrurilor, (deși nu-i așa). Fără să fi gustat din cele despre care cuvântă, rămân cu mintea la o oarecare închipuire. Și după cum o femeie îmbrăcată în mătăsuri, împodobită cu mărgăritare, se lasă văzută într-o casă de desfrânare, la fel este inima acestora: locaș de desfrânare al duhurilor necurate. Le place să vorbească despre faptele virtuții, dar nu se îndeamnă la fapte.

10. După cum este cu neputință ca peștele să trăiască fără apă, sau să meargă cineva fără picioare, să vadă lumina fără ochi, să vorbească fără limbă sau să audă fără urechi, tot așa este cu neputință să cunoască cineva tainele și înțelepciunea lui Dumnezeu, să fie bogat (în har) și creștin, fără Domnul Iisus și fără lucrarea puterii dumnezeiești. Pentru că aceia sunt cu adevărat înțelepți, luptători, curajoși și filosofi ai lui Dumnezeu, care sunt conduși și păstoriți după omul (lor) lăuntric de puterea dumnezeiască. Filosofii păgânilor predau retorica, însă alții, care sunt mai puțin meșteri la cuvânt, bărbați cucernici, se veselesc și tresaltă de bucurie datorită harului lui Dumnezeu. Să judecăm acum care sunt mai buni! „În faptă și în putere”, zice (Apostolul), „stă Împărăția lui Dumnezeu, nu în cuvânt” (1 Cor. 4, 20).

11. Este ușor să spună cineva: Pâinea aceasta e făcută din grâu. Este însă nevoie să spunem cu de-amănuntul și cum se pregătește, și cum se coace. A vorbi despre nepătimire și desăvârșire (este lucru ușor; dar a înfățișa lucrurile din propria experiență) la puțini le este dat (s-o facă). Evanghelia învață pe scurt: „Să nu te mânii; să nu poftești (bunurile aproapelui tău); dacă cineva îți dă o palmă peste obrazul drept, întoarce-l și pe celălalt; dacă cineva se judecă cu tine să-ți ia haina, dă-i lui și cămașa” (cf.: Luca 6, 29; Matei 5, 40). Apostolul însă învață pe larg cum trebuie să se săvârșească lucrarea de curățire (și anume spune că trebuie să se facă) puțin câte puțin, cu răbdare și cu stăruință. El hrănește (pe cei ce îmbrățișează cuvântul evanghelic) mai întâi cu lapte, ca pe niște prunci, apoi îi duce la creștere și desăvârșire. De asemenea, spune Evanghelia: „Haina se face din lână” (cf.: Ieș. 28, 39). Apostolul însă arată amănunțit cum se face.

12. Cei ce grăiesc cuvinte duhovnicești (fără să fi gustat din duhovnicie) sunt asemenea unui om care călătorește pe vreme de arșiță pe un câmp pustiu și, făcându-i-se sete, își închipuie un izvor curgând și pe sine bând (din el), pe când buzele și limba lui se usucă de sete. Sau (se aseamănă) unui om care vorbește despre miere și (spune) că e dulce, fără să fi gustat din ea și fără să-i cunoască măsura dulceții. La fel sunt și cei ce vorbesc despre desăvârșire, despre bucuria duhovnicească și despre nepătimire; necunoscându-le direct, lucrurile nu sunt precum le spun. Când unul dintre aceștia se învrednicește să trăiască doar în parte cele ce spune, atunci își zice: Lucrurile nu sunt precum credeam; altfel vorbeam eu, și altfel lucrează Duhul.

13. Creștinismul, (Evanghelia), este hrană și băutură. Cu cât se înfruptă cineva din el, cu atât mai mult i se înflăcărează mintea de dulceața (lui). Înfruptându-se (din el, mintea) nu i se mai satură și îl caută cu nesaț.

Atunci când unuia, însetat fiind, i se oferă o băutură dulce, îndată ce gustă din ea, mai tare este ars (de sete) și mai vârtos dorește să bea. La fel stau lucrurile (în cele duhovnicești): setea de Duhul este neîncetată. Acestea nu sunt vorbe goale. (Setea aceasta este urmarea faptului că) Duhul lucrează în suflet, în chip tainic.

Unii socotesc că, depărtându-se de femeie și de toate cele văzute, sunt sfinți. Dar nu este așa. Pentru că răutatea trăiește și se ridică în inima omului. (Numai) acela este sfânt, care s-a curățit și sfințit după omul cel dinlăuntru. Că acolo unde se înalță adevărul, (apare) rătăcirea și se luptă cu el, străduindu-se să-l întunece și să-l acopere.

14. Pe când iudeii dețineau preoția, (unii oameni) din acest popor – (ca) Eleazar și Macabeii – au fost persecutați și supuși la cazne, pentru că au stăruit în adevăr. Dar din vremea Răstignirii și a (sfâșierii) catapetesmei, când Duhul S-a depărtat de la ei, s-a descoperit adevărul și lucrează întru noi. (Mai târziu), iarăși, (unii) au fost prigoniți chiar de poporul lor; au fost prigoniți și puși la cazne chiar de poporul lor, pentru ca aceia care iubesc adevărul să devină martorii (Lui). Într-adevăr, cum s-ar arăta adevărul dacă n-ar exista mincinoșii care-l dușmănesc și se pornesc împotriva lui?

Și printre frați sunt unii care poartă patimi și slăbiciuni; aceștia trebuie să arate multă grijă ca să nu cadă. Unul dintre ei, pe când se ruga împreună cu un altul, a fost răpit de puterea dumnezeiască și a văzut cetatea (cerească), Ierusalimul cel de sus, chipuri luminoase și o lumină nesfârșită. Și a auzit un glas care zicea: Iată locul de odihnă al celor drepți. Dar după puțin timp, trufindu-se și socotind că cele văzute îl privesc pe el, a căzut (în prăpastia) cea fără fund a păcatului și în mii de rele.

15. Deci, dacă un om duhovnicesc și ajuns la atâta înălțime a căzut, cum poate să spună un oarecare: Postesc, sunt primitor de străini, îmi împart bunurile (săracilor), de-acum sunt sfânt. Ferirea de la cele rele nu este tot una cu desăvârșirea; (desăvârșirea stă) în a pătrunde în mintea ta cea întunecată și a omorî șarpele care te-a ucis, care se cuibărește (în partea) cea mai adâncă a minții și în adâncul cugetelor tale, în așa-zisele cămări și locuri de odihnă ale sufletului.

Cu adevărat, inima este un abis, dar trebuie să ucizi acest șarpe și să îndepărtezi toată necurăția din tine. De altfel, toți filosofii, Legea și Apostolii, chiar și venirea Mântuitorului au avut drept scop curăția. Orice om, fie iudeu, fie elin, iubește curăția, dar nu poate să se curățească. Se cuvine, deci, să cercetăm cum și prin ce (mijloace) se dobândește curăția inimii. (Trebuie spus că) prin nimic altceva decât prin Cel care S-a răstignit pentru noi; Acesta este Calea, Adevărul, Ușa, Mărgăritarul, Pâinea cea vie și cerească. Fără acest Adevăr, nu poate să cunoască cineva adevărul și să se mântuiască.

Deci, așa cum după omul cel din afară ai lepădat lucrurile cele văzute și le-ai împărțit (celor nevoiași), tot așa se cuvine să lepezi și să socotești ca nimic (orice câștig) în înțelepciunea acestei lumi, în cunoaștere și în elocință, ca să te poți zidi prin „nebunia” propovăduirii (1 Cor. 1, 21). În această propovăduire, (spunea Apostolul Pavel), este înțelepciunea cea adevărată, care nu cunoaște strălucirea cuvintelor, dar are puterea care lucrează prin sfânta cruce. Slavă Treimei celei de o ființă, în veci. Amin."

Omilii Duhovnicești , Sfântul Cuvios Macarie Egipteanul!