Despre porunca a doua și despre nașterea plânsului din temere.

 

"Și așa⁸⁶ îi dăruiește Domnul Dumnezeu aceluia plînsul fericit sau porunca a doua. «Fericiți, zice, cei ce plîng» (Matei 5, 4), adică bine este a se plînge cineva pe sine însuși și pe aproapele din dragoste și rîvnă. Ε ca cel ce plînge pentru un mort sub puterea gîndurilor înfricoșătoare, dinainte de moarte, pentru cele ce vor fi după moarte. El suspină din adîncul inimii și în tînguire multă, negrăită. Și nu se îngrijește nici de cinste, nici de necinste, ci disprețuiește chiar viața însăși, ba uită adeseori și de mîncare, din durerea inimii și a tînguirii neîncetate. În felul acesta harul lui Dumnezeu și Maica de obște a tuturor îi va dărui lui blîndețea și începutul urmării lui Hristos, adică a treia poruncă, cum a zis Domnul : «Fericiți cei blînzi» (Matei 5, 5). Unul ca acela se face întărit ca o stîncă și nu mai e clintit de nici un vînt sau val al vieții, ci e pururea la fel, în prisosință și în lipsă, în bună stare, în cinste și în ocară. Și simplu vorbind, în orice lucru, el cunoaște cu bună pătrundere, că toate trec, și cele dulci și cele dureroase și că viața aceasta este cale spre veacul viitor ; și că chiar dacă nu vrem noi, se fac cele ce se fac, și în zadar ne tulburăm și ne păgubim de cununa răbdării și ne arătăm potrivnici voii lui Dumnezeu, fiindcă toate cîte le face Dumnezeu, sînt bune foarte și noi sîntem neștiutori. «Căci va îndrepta, zice, pe cei blînzi întru judecată» (Psalm 24, 10), mai bine-zis întru pătrunderea lucrurilor.

Dar nici în vreme de mînie nu se tulbură unul ca acesta, ci mai degrabă se bucură că a aflat vreme de cîștig și de înțelepțire, socotind că ispita n-a venit fără pricină, ci a supărat mai înainte, în cunoștință sau în necunoștință, fie pe Dumnezeu, fie pe fratele, fie pe altcineva. Se bucură mai degrabă că i s-a dat prilej să fie iertat, ca să primească măcar prin răbdare iertare de multele lui păcate. El poate cugeta acum, că dacă nu va ierta greșelile celui ce i-a greșit lui, nici Tatăl nu-i va ierta greșelile sale. Își dă seama că nu este o poruncă sau o virtute care să-l ducă mai repede la iertarea păcatelor, decît aceasta. «Iertați, zice, și se va ierta vouă» (Luca 6, 37). Se bucură că s-a învrednicit să cunoască acestea și să facă după pilda lui Hristos, ca unul ce a ajuns blînd prin harul poruncii. Dar se întristează pentru fratele, că din pricina păcatelor sale, a fost ispitit fratele de către vrăjmașul de obște, făcîndu-se leac spre tămăduirea slăbiciunii lui. Fiindcă toată ispita e îngăduită de Dumnezeu ca o doctorie spre tămăduirea sufletului celui bolnav. Prin ea dăruiește iertare de păcatele de mai înainte și de cele de față și o piedică pentru cele viitoare.

Dar pentru aceasta, nu are laudă nici diavolul, nici cel ce ispitește, nici cel ispitit. Fiindcă diavolul este vrednic de ură ca răufăcător ; căci nu face aceasta din purtarea de grijă. Iar cel ce ispitește e vrednic de mila celui ispitit, pentru că nu face din dragoste, ci fiindcă rîde diavolul de el și-l muncește. Iar cel ispitit rabdă necazurile pentru greșelile sale și nu pentru altcineva, ca să aibă laudă. Căci nu e fără păcat. Și chiar dacă ar fi, ceea ce e cu neputință, rabdă în nădejdea răsplătirii și de frica muncilor. Cu aceștia așa stă lucrul. Iar Dumnezeu rînduind, ca Cel ce nu are lipsă de nimic, tuturor cele spre folosul lor, e vrednic de mulțumire, că suportă cu îndelungă răbdare și pe diavolul și răutățile omenești, răsplătind tot binele și înainte de păcat și după păcat, celor ce se pocăiesc.

Deci cel ce s-a învrednicit să păzească porunca a treia, deprinzîndu-se întru toată pătrunderea, nu va mai rîde de nimeni, nici întru cunoștință, nici întru necunoștință. Ci, luînd darul smereniei, se socotește pe sine, ca nefiind nimic. Căci blîndețea e materia smereniei, iar aceasta este ușa nepătimirii. Și prin aceasta, cel ce-și cunoaște firea sa intră la dragostea desăvîrșită, care nu cade. Căci acela știe ce a fost înainte de a se naște și ce va fi după moarte. El își dă seama că omul nu este nimic decît un scurt miros urît, pierdut într-o clipă, și mai rău decît toată zidirea. Fiindcă nici o altă făptură, însuflețită sau neînsuflețită, n-a călcat voia lui Dumnezeu vreodată, ci numai firea omenească, care, bucurîndu-se de multe binefaceri, mînie pe Dumnezeu necontenit.

Și așa se învrednicește de trăirea celei de a patra porunci, adică de dorul după dobîndirea virtuților. «Fericiți, zice, cei ce flămînzesc și însetează de dreptate» (Matei 5, 6). Căci ajunge ca acela ce însetoșează și flămînzește după toată dreptatea, adică după virtutea trupească și morală, sau sufletească. Dacă cineva n-a gustat dintr-un lucru, nu știe ce-i lipsește, cum zice Vasile cel Mare ; dar cel ce a gustat, mult îl dorește. Așa și cel ce a gustat din dulceața poruncilor, știe că poruncile îl duc treptat la urmarea lui Hristos. Acela dorește mult dobîndirea celorlalte, încît pentru ele disprețuiește adeseori și moartea. Simțind puțin unele din tainele lui Dumnezeu, ascunse în dumnezeieștile Scripturi, însetează mult să le cuprindă. Și cu cît capătă mai multă cunoștință, însetează și arde și mai mult, ca unul ce bea flacără. Iar fiindcă dumnezeirea nu poate fi cuprinsă de nimeni, rămîne pururea însetat. Precum, așadar, sînt sănătatea și boala față de trup, așa sînt virtutea și păcatul față de suflet, și știința și necunoștința față de minte. Și pe cît se îngrijește cineva mai mult de evlavie sau de făptuire, pe atît se luminează mintea mai mult întru cunoștință⁸⁷.

Și așa se învrednicește de porunca a cincea, cum zice Domnul : «Fericiți cei milostivi» (Matei 5, 7). Iar milostiv este cel ce miluiește pe aproapele din cele ce le-a primit el de la Dumnezeu, fie bani, fie mîncări, fie tărie, fie cuvînt spre folos, fie rugăciune, fie putere de a mîngîia pe cel ce are nevoie de ea. El se socotește datornic, fiindcă a primit mai mult decît se cere și fiindcă s-a învrednicit să se numească milostiv, ca Dumnezeu ; iar aceasta de către Hristos, în veacul de acum și în cel viitor, față de întreaga zidire. De asemenea, el socotește că prin frate, Dumnezeu însuși are trebuință de el și se face îndatoratul Lui⁸⁸; apoi că fără ceea ce se cere de la el, săracul poate trăi, dar că fără să-l miluiască pe acela, după puterea sa, nu poate el să trăiască și să se mîntuiască. Căci dacă nu vrea să-și miluiască el firea lui, cum va ruga pe Dumnezeu să-l miluiască pe el ? Și așa socotind alte multe, cel ce s-a învrednicit de porunci își dă nu numai ale sale, ci și sufletul pentru aproapele. Căci aceasta este milostenia desăvîrșită, precum ne-a arătat Hristos, care a răbdat moartea pentru noi, dîndu-se tuturor o pildă și un chip, ca și noi să murim pentru alții, nu numai pentru prieteni, ci și pentru dușmani, cînd vremea o cere. Și nu e de lipsă ca să aibă cineva un lucru, ca să facă milă. Aceasta e mai degrabă o mare neputință. Ci, neavînd peste tot ceva cu ce să miluiască, să aibă înduioșare pentru toți, ca să ajute pe cei ce au trebuință din cele ce poate, desfăcut de orice împătimire față de lucrurile vieții, dar avînd împătimire față de oameni⁸⁹. Ba nici nu trebuie să învețe pentru slava deșartă cel ce nu și-a arătat mai întîi mila cu lucrul, zicînd că folosește sufletele celor mai slabi, în vreme ce e cu mult mai slab decît cei pe care crede să-i folosească. Fiindcă tot lucrul își cere vremea lui și o dreaptă socoteală, ca să nu se facă ceva ne la vreme, sau fără trebuință. Căci celui slab îi este mai bine fuga de toate și neaverea e cu mult mai bună decît milostenia⁹⁰.

Iar prin nepătimire se învrednicește de a șasea poruncă, cum zice Domnul : «Fericiți cei curați cu inima» (Matei 5, 8). Aceștia sînt cei ce au dobîndit toată virtutea, după sfintele cuvinte, și au ajuns să vadă lucrurile după fire.

Așa ajunge cineva la pacea gîndurilor. «Fericiți, zice, cei făcători de pace» (Matei 5, 9). Aceștia sînt cei ce au făcut pace în sufletul și trupul lor, supunînd trupul duhului, ca să nu mai poftească trupul împotriva duhului, ci să împărățească harul Duhului Sfînt în suflet, și să-l călăuzească precum voiește, dăruindu-i cunoștință dumnezeiască.

Prin aceasta, unul ca acela poate să rabde prigonirea, batjocorirea și tot cuvîntul rău, pentru dreptate și se bucură că «plata lui multă este în ceruri» (Matei 5, 10). Căci toate Fericirile fac Dumnezeu după har pe omul care a ajuns blînd, doritor a toată dreptatea, milostiv, nepătimitor, făcător de pace, răbdînd toată durerea cu bucurie pentru dragostea lui Dumnezeu și a aproapelui.

Acestea sînt, așadar, daruri ale lui Dumnezeu și sîntem datori să-I mulțumim mult pentru ele și pentru răsplățile făgăduite, adică pentru împărăția cerurilor și veacul viitor, pentru mîngîierea de aici, pentru săturarea de tot binele și de mila de la Dumnezeu, pentru arătarea lui Dumnezeu, prin vederea tainelor ascunse în dumnezeieștile Scripturi (contemplarea lor), și în toate făpturile Lui și pentru plata multă cea din ceruri. Căci în urmarea lui Hristos pe pămînt stă fericirea tuturor poruncilor, adică cel mai înalt dintre bunuri sau ultimul lucru dintre cele dorite. Fiindcă după Apostol, singur Dumnezeu este fericit, care locuiește în lumina neapropiată (I Tim. 6, 16). Cu toate că avem datoria să păzim poruncile, mai bine-zis, să fim păziți de ele, iubitorul de oameni Dumnezeu va dărui aici și acolo, răsplata pentru ele, celui ce crede Lui.

Iar cînd toate acestea se săvîrșesc ca urmare a plînsului fericit, mintea primește ușurare de patimi, împăcîndu-se cu Dumnezeu pentru păcatele sale, prin multe și amare lacrimi. Căci pe de o parte mintea se răstignește cu Hristos duhovnicește, prin făptuirea morală, adică, precum s-a zis, prin împlinirea poruncilor și prin păzirea celor cinci simțuri, ca să nu facă ceva împotriva trebuinței. Iar pe de alta, stăpînind pornirile neraționale, începe să înfrîneze patimile din jurul ei, adică iuțimea și pofta. Și acum potolește iuțimea sălbăticită cu moliciunea poftei, acum potolește pofta cu asprimea mîniei. Și venind astfel mintea întru sine, își cunoaște demnitatea sa, că este împărăteasă. Și primește puterea să vadă lucrurile după fire. Căci i se deschide ochiul cel de-a stînga⁹¹, pe care l-a orbit diavolul prin stăpînirea patimilor. Și se învrednicește să se înmormînteze împreună cu Hristos și în chip duhovnicesc față de lucrurile lumii și nu mai e furat de frumusețea cea de afară, ci vede aurul, argintul, pietrele prețioase, și cunoaște că sînt din pămînt, ca și toate celelalte lucruri neînsuflețite, ca lemnele și pietrele. Iar pe om de asemenea, ca fiind după moarte putreziciune și o mînă de pămînt în mormînt. Deci socotind toate desfătările vieții, privește schimbările lor totdeauna cu multă înțelegere ce vine din cunoștință, și se face moartă lumii cu multă bucurie, și lumea se face moartă pentru ea și nu mai are silă, ci mai degrabă odihnă și neîmpătimire.

Astfel, prin curăția sufletului, se învrednicește să învie cu Hristos duhovnicește și capătă putere să vadă nepătimaș și frumusețile din afară ale lucrurilor. Iar prin ele slăvește pe Cel ce a făcut toate, contemplînd cele ce se străvăd prin făpturile sensibile : puterea, pronia lui Dumnezeu, bunătatea și înțelepciunea, cum zice Apostolul (Rom. 1, 20-21). Iar văzînd tainele ascunse în dumnezeieștile Scripturi, mintea se învrednicește de înălțarea cu Hristos prin contemplarea făpturilor inteligibile, adică prin cunoașterea puterilor înțelegătoare. Înțelegînd deci prin multele lacrimi ale înțelegerii și ale bucuriei cele nevăzute din cele văzute și cele veșnice din cele vremelnice, socotește că dacă lumea aceasta vremelnică, de care se spune că e exilul și osînda celor ce au călcat porunca lui Dumnezeu, e așa de frumoasă, cu cît mai vîrtos nu vor fi bunătățile veșnice și necuprinse, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El? Și dacă acele bunătăți sînt necuprinse în chip covîrșitor, cu cît mai mult Dumnezeu, Cel ce a făcut toate din nimic?

Căci dacă se va opri cineva de la toate și se va îngriji numai de faptele trupești și sufletești, numite de Părinți evlavie, iar pe de altă parte nu va crede în nici un vis și în nici un gînd propriu, care nu are mărturie din Scriptură, și va fugi de toată întîlnirea deșartă, ca să nu audă și să nu citească nimic fără rost și mai ales ceva despre erezii, se vor înmulți în el lacrimile înțelegerii și ale bucuriei, încît să poată bea din mulțimea lor; și va ajunge la cealaltă rugăciune, cea curată, care se cuvine văzătorului (contemplativului). Căci precum e dator atunci să aibă alte citiri, alte lacrimi și altă rugăciune, așa și acum. Căci după ce mintea a venit la vederi duhovnicești, e datoare să citească în toate dumnezeieștile Scripturi, ca una ce nu se teme de cuvintele greu de înțeles ale Scripturii, ca cei făptuitori încă și ca cei slabi din pricina nepriceperii⁹². Căci fiindcă a stăruit mult în nevoințe pentru faptele trupești și morale, s-a răstignit împreună cu Hristos și s-a îngropat împreună cu El prin cunoștința lucrurilor, după fire și schimbare, dar a și înviat prin nepătimire și cunoștința tainelor lui Dumnezeu, celor aflătoare în făpturile sensibile⁹³. De la aceasta s-a înălțat apoi împreună cu El, la cele mai presus de lume, prin cunoștința celor inteligibile și a tainelor ascunse în dumnezeieștile Scripturi⁹⁴.

De la frică omul trece la evlavie, de la aceasta vine la cunoștința, prin care e sfatul și dreapta socoteală. De la aceasta vine tăria, prin ea înțelegerea, și de la aceasta vine omul la înțelepciune. Prin toate faptele și vederile (contemplațiile) mai sus pomenite, se învrednicește de rugăciunea curată și desăvîrșită, care se naște din pace și dragoste de Dumnezeu și din sălășluirea Duhului Sfînt. Aceasta este ceea ce se zice a dobîndi pe Dumnezeu în sine și arătarea și sălășluirea lui Dumnezeu, cum a zis Gură de Aur : a se face sufletul și trupul, după putință, nepăcătoase, ca ale lui Hristos și a avea pentru Hristos o minte care să înțeleagă, prin înțelepciunea Duhului, care este cunoștința lucrurilor dumnezeiești și omenești."

Învățături duhovnicești ale Cuviosului Părintelui nostru Petru Damaschin!