Despre libertatea minți .

 

"Cînd auzi că Hristos, pogorîndu-se în iad, a izbăvit sufletele ținute acolo, nu socoti că sînt departe acestea nici de cele ce se săvîrșesc acum. Socotește că mormîntul este inima și acolo stau îngropate gîndurile și mintea, cuprinse de întuneric adînc. Deci vine Domnul la sufletele care strigă către El în iad, adică în adîncul inimii, și acolo poruncește morții zicînd : Dă afară sufletele încuiate, care Mă caută pe Mine cel ce pot să le izbăvesc, apoi rostogolind piatra cea grea care zace asupra sufletului, deschide mormîntul, învie pe cel mort cu adevărat și izbăvește sufletul încuiat din închisoarea fără lumină.

117. Se întîmplă, zice, adeseori să-ți șoptească satana în inimă și să-ți spună : știi toate relele cîte le-ai f ă c u t ; sufletul tău s-a umplut de fărădelegi, s-a îngreunat de multe și cumplite păcate. Să nu-ți rămînă ascuns că el face aceasta ca să te împingă la deznădejde pe motiv de părută smerenie. Căci de cînd a intrat prin neascultare răutatea, a avut intrare liberă ca să grăiască în fiecare zi sufletului ca un om către alt om și să-i pună în minte cele necuvenite. Deci tu răspunde-i așa : Dar eu am asigurările scrise ale lui Dumnezeu, care zice : «Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă prin pocăință și să fie viu» (Iez. 33, 11). Căci ce a vrut altceva prin pogorîrea Lui, decît să mîntuiască pe cei păcătoși, să lumineze pe cei din întuneric și să învie pe cei morți ?

118. Precum puterea potrivnică, așa și harul dumnezeiesc ni se arată îndemnîndu-ne, nu silindu-ne, ca astfel să ne rămînă neatinsă libertatea și stăpînirea peste noi înșine. De aceea pentru relele pe care le face omul îndemnat de satana, nu satana ci însuși omul își pricinuiește mai degrabă pedeapsa, ca unul ce n-a fost dus cu sila, ci s-a lăsat înduplecat de bunăvoie prin răutate. Asemenea și în cazul binelui, harul nu pune fapta săvîrșită pe seama sa, ci pe seama omului și de aceea îl îmbracă în slavă, fiindcă el însuși s-a făcut sieși pricină a binelui. Căci harul nu-l face prin silă pe om neschimbător, legîndu-i voia lui, ci măcar că e de față, lasă voia liberă ca să se facă vădită voia omului așa cum este, fie spre virtute, fie spre păcat. Căci e o lege nu în fire, ci în hotărîrea voii libere, să se poată îndrepta spre bine sau spre rău.

119. Trebuie să păzim sufletul și să-l păstrăm neînsoțit cu gîndurile întinate și rele. Căci precum trupul împreunîndu-se cu alt trup se spurcă prin necurăție, așa și sufletul se strică unindu-se cu gîndurile rele și întinate, conglăsuind și învoindu-se cu ele. Dar nu numai cu cele ale răutății și curviei, ci și cu ale fiecărui păcat, ca de pildă cu ale necredinței, vicleniei, slavei deșarte, mîniei, pizmei și certei. Aceasta înseamnă a ne curăți pe noi înșine de toată întinăciunea trupului și duhului (II Cor. 7, 1). Căci cugetă că în ascunsul sufletului se găsește și stricăciune și curvie, lucrîndu-se prin gînduri necuviincioase. Și precum, după marele Apostol, «pe cel ce strică biserica lui Dumnezeu, care este trupul, și Dumnezeu îl strică» (I Cor. 3, 17), așa și cel ce strică sufletul și mintea, prin aceea că consimte și se învoiește cu ce le necuviincioase, e vinovat osîndei. Drept aceea se cuvine ca precum păzim trupul de păcatul văzut, așa să păzim și sufletul de gîndurile necuviincioase, fiindcă e mireasa lui Hristos. «Că v-am logodit, zice, unui bărbat, ca să vă înfățișez fecioară curată lui Hristos» (II Cor. 11, 2). Și iarăși ascultă Scriptura zicînd : «Cu toată paza, păzește inima ta, că din aceasta sînt ieșirile vieții» (Prov. 4, 23). Și iarăși află că dumnezeiasca Scriptură învață că «gîndurile viclene despart de Dumnezeu» (Înț. Solomon 1, 3).

120. Fiecare să ceară socoteală sufletului său, cercetîndu-l și probîndu-l de ce lucruri e lipit. Și dacă se întîmplă să vadă că inima sa nu conglăsuiește cu legile lui Dumnezeu, să-și păzească cu toată puterea precum trupul, așa și mintea nestricată și neînsoțită cu gîndurile rele, dacă vrea să se sălășluiască în el, potrivit făgăduinței, Cel curat. Căci a făgăduit că se va sălășlui și va umbla în sufletele curate și iubitoare de frumusețe.

121. Precum plugarul, care își îngrijește cu toată hărnicia pămîntul său, îl ară mai întîi și îl plivește de mărăcini și apoi aruncă semințele, așa și cel ce așteaptă să primească de la Dumnezeu sămînța harului trebuie să-și curețe întîi pămîntul inimii, ca venind sămînța Duhului, să dea roduri desăvîrșite și înmulțite. Căci de nu va face aceasta mai întîi și de nu se va curăți cineva pe sine de toată întinăciunea trupului și duhului, e trup și sînge și stă departe de viață.

122. Trebuie să pătrundem cu agerime din toate părțile amăgirile, vicleniile și uneltirile vrăjmașului. Căci precum Duhul Sfînt s-a făcut prin Pavel, tuturor toate, ca pe toți să îi cîștige, așa și răutatea³⁶⁶ se sîrguiește să se facă toate, ca pe toți să-i împingă la pierzanie. Așa cu cei ce se roagă, se prefac că se roagă, cu scopul ca sub pretextul rugăciunii, să-i amăgească, împingîndu-i la părerea de sine ; cu cei ce postesc împreună postește, vrînd să-i înșele cu mîndria postirii; cu cei ce știu Scripturile lucrează la fel, dorind să-i clatine pe motiv de cunoștință ; celor ce s-au învrednicit de lumina descoperirii le apare în chip asemănător, căci satana se preface în înger al luminii (II Cor. 11, 14), ca amăgindu-i cu părerea luminii să-i atragă la sine ; și simplu grăind se acomodează în chip felurit cu fiecare și se face asemenea tuturor, ca folosindu-se de ceea ce e asemănător, să le pricinuiască pierzania, printr-o aparență ce le pare binecuvîntată. «Surpînd, zice, gîndurile și orice înălțare ce se ridică împotriva cunoștinței de Dumnezeu» (I Cor. 10, 5)³⁶⁷. Vezi pînă unde își înalță trufașul îndrăzneala, cînd vrea să doboare și pe cei ce au îndumnezeirea prin cunoștința adevărului. Drept aceea trebuie să păzească fiecare cu toată străjuirea inima sa și să ceară multă înțelegere de la Dumnezeu, ca să ne dea să vedem uneltirile răutății. Iar mintea și gîndurile noastre se cuvine să lucreze și să se ostenească neîncetat întru înțelegere și să ne potrivim pe noi înșine voii lui Dumnezeu. Căci nu este un lucru mai mare și mai de cinste ca acesta. «Mărturisirea, zice, și marea cuviință sînt lucrul Lui» (Psalm 110, 3).

123. Sufletul iubitor de Dumnezeu are obiceiul, chiar dacă ar face toate faptele bune, să nu-și pună nimic pe seama sa, ci pe toate în seama lui Dumnezeu. În felul acesta și Dumnezeu, la rîndul Său, luînd aminte la înțelegerea și cunoștința dreaptă și sănătoasă a acestui suflet, îi socotește, dimpotrivă, lui toate și-i măsoară răsplata, ca și cînd ar fi făcut toate prin osteneala lui, cu toate că dacă ar vrea să facă judecată cu noi, nu s-ar găsi nimic cu adevărat drept în om. Căci și avuțiile și toate aceste bunuri, prin care fiecare poate să facă bine, sînt ale Lui, pămîntul și toate cele de pe el, trupul însuși și sufletul însuși. Nu numai atît, dar însuși faptul că este om, îl are fiecare prin har. Deci ce-i mai rămîne propriu lui, care să-i întemeieze părerea de sine, sau să-l dovedească drept ? Cu toate acestea Dumnezeu primește de la oameni ca cel mai mare prinos, cel mai plăcut din toate cîte I se aduc, că sufletul recunoaște cum stau lucrurile și că oricîte fapte și lucruri bune face și le rabdă pentru Dumnezeu, le înțelege și le cunoaște, le pune numai în seama lui Dumnezeu și toate le închină Lui.

124. Cînd o femeie se însoțește cu un bărbat spre conviețuire și unire, toate ale fiecăruia din ei se fac comune. Și casa e una și avuția. Și nu numai peste lucrurile lui, dar și peste trupul lui poate stăpîni femeia. «Căci bărbatul, zice dumnezeiescul Apostol, trupul său nu-l stăpînește, ci femeia» (I Cor. 7, 4). Așa și unirea adevărată și tainică a sufletului cu Hristos, îl face un duh cu el. Urmează deci numaidecît că sufletul este oarecum stăpîn și peste vistieriile Lui negrăite, deoarece s-a făcut mireasa Lui. Fiindcă Dumnezeu s-a făcut al sufletului, e limpede că toate ale lui sînt ale sufletului, fie lumea, fie avuția, fie moartea, fie îngerii, fie începătoriile, fie cele de față, fie cele viitoare³⁶⁸.

125. Pînă ce Israel umbla întru bună-plăcerea Stăpînului, deși nu totdeauna cum trebuia, dar totuși avînd față de El o credință oarecum sănătoasă, mergea înaintea lui un stîlp de foc și un nor, iar marea se retrăgea de dinaintea lui și de alte minuni se împărtășea. Dar cînd s-a depărtat de la ascultarea de Dumnezeu, a fost predat dușmanilor și a fost chinuit de robiri amare. Așa să cugeți și despre suflet. Acesta la început a cunoscut pe Dumnezeu prin har și s-a curățit de multe pete. De aceea s-a învrednicit pe urmă și de multe daruri. Dar nepăzind pînă la sfîrșit credința cuvenită față de bărbatul ceresc, a căzut de la viața de care se făcuse părtaș. Căci cel potrivnic poate să se ridice și împotriva celor ce au ajuns la astfel de măsuri. De aceea, mai ales cei ce s-au făcut părtași de Duhul lui Hristos, trebuie să lupte cu toată puterea și să poarte grijă cu frică și cu cutremur de viața lor și să nu nesocotească nici puțin, nici mult lucrul acesta, ca să supere prin aceasta Duhul Domnului. Căci precum bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește, cum zice Adevărul, așa se face și întristare pentru un suflet care cade de la viața veșnică.

126. Cînd un suflet se învrednicește de har, Dumnezeu îi dăruiește și lucruri de folos, mai ales cunoștință, înțelegere și putere de deosebire. Iar acestea i le dă Dumnezeu dacă acela le cere ca să slujească în chip bineplăcut Duhului, pe care s-a și învrednicit să-l primească, ca să nu fie furat de păcat, să nu greșească din pricina neștiinței, să nu se abată la o viață nepăsătoare și fără frică și să nu facă ceva împotriva voii Domnului..."

Parafraza în 150 capete a Sfântului 

Simeon metafrastul al celor 50 cuvinte ale Sfântului Macarie Egipteanul!