După ce s-a rugat pentru toate preotul (diaconul) ne îndeamnă să ne dăm pe noi înșine lui Dumnezeu, zicând: „Pe Prea sfânta, Curata, Prea binecuvântata, slăvita Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria, cu toți Sfinții pomenind-o, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”
Nu este dat oricui să se încredințeze pe sine însuși lui Dumnezeu. Căci nu e de ajuns să o voim noi, ci trebuie să avem încuviințarea lui Dumnezeu. Pentru aceasta este însă nevoie de încredere desăvârșită, iar încrederea ne-o dă cugetul curat, atunci când inima noastră nu ne osândește (Cf.: I Ioan 3, 21), când ne îngrijim de cele dumnezeiești, chiar uitând pe ale noastre înșine; căci atunci ne-am eliberat cu adevărat de grijă de noi înșine și am închinat ființa noastră lui Dumnezeu, cu toată încrederea, crezând cu tărie că El primește și păstrează acest dar al nostru. Lucrul acesta cere deci multă virtute și multă nevoință. De aceea chemăm într-ajutor spre aceasta pe Prea Sfântă Maică Domnului cu toată ceața Sfinților: căci cuvântul „pomenind-o” înseamnă a o chema, a o ruga.
Astfel, după ce am cerut mai întâi unitatea credinței și împărtășirea Sfântului Duh, ne încredințăm lui Dumnezeu pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră. Dar ce este unitatea credinței? – Zice Scriptura: „Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” ( Iacov 3, 8), numind „îndoielnic” pe omul nehotărât, care nu e deloc sigur. Unul ca acesta, șovăind când într-o parte, când într-alta, nu se hotărăște niciodată pentru un singur lucru. Opusul acestei însușiri este hotărârea, siguranța, statornicia, care se arată prin unitate. Căci cel ce crede cu tărie, crede într-un singur fel despre orice lucru: sau că e, sau că nu e. Pe când cel îndoielnic crede când una când alta, ceea ce se vede din însuși cuvântul „îndoielnic” (care vine de la doi). Iată deci ce e unitatea credinței: o credință neclintită, fără nici un pic de îndoială.
Iar împărtășirea Sfântului Duh înseamnă Harul dumnezeiesc. Se numește împărtășire, pentru că după ce Hristos a surpat prin cruce zidul despărțitor al vrajbei ce era între Dumnezeu și oameni, trebuia ca acei ce odinioară erau străini și n-aveau nimic comun, de aici înainte să fie una și să aibă părtășie; acest lucru l-a împlinit pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli. Căci de acolo a izvorât oamenilor Harul sfântului botez și tot râul dumnezeieștilor daruri, prin care ajungem părtași dumnezeieștii firi, precum spune Sfântul Apostol Petru .
Cel ce vrea să se dea pe sine, după cum se cuvine, lui Dumnezeu, are deci nevoie atât de unitatea credinței cât și de împărtășirea Sfântului Duh. Și ne dăm lui Dumnezeu nu numai fiecare pe noi înșine, ci și unii pe alții, căci legea iubirii ne poruncește să ne îngrijim nu numai de noi înșine, ci și de ceilalți.
Sursa: Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii.cap.XIV.
Comentarii
Trimiteți un comentariu