"Pământul iar îşi pune cămaşa lui cu flori...
Tu, iar, Iisuse Sfinte, te pregăteşti să mori.
Şi-n crucea-Ți de pe umeri pe care-o porți mereu,
Păcatul lumii, Doamne, atârnă tot mai greu.
Nu-s ochi care să vadă, şi nici urechi, s-audă,
Că-n tot mai multe case, te vinde câte-o Iudă,
Pe tine, pe tot cerul, pe îngeri şi pe sfinți,
De fiecare dată, pentru treizeci de-arginți.
În suflet plini de ură, şi fără Dumnezeu,
Te răstignim întruna... Iar Tu ne ierți mereu...
Şi Cerurile Sfinte, deasupra-Ți se desfac,
Când strigi: ,,Oh, iartă-i, Doamne, căci ei nu ştiu ce fac!"
Cum te tot vindem, Doamne, de două mii de ani...!
Tu, veşnică lumină, noi, pururea-ți duşmani...
Pe crucea biruinței Te-oi fi jertfit degeaba?
Căci gloata şi-astăzi strigă: ,, Salvați-l pe Baraba"!
O, nu, nu cred că jertfa-Ți, a fost în van, Hristoase!
Căci Tu, prin învierea-Ți, ai răsădit în case,
Un mugur de speranță la gândul mântuirii,
Răscumpărând păcatul, cu plata răstignirii.
Dar numai unul singur, e drum spre mântuire:
Acela-n care jertfa, e numai din iubire."
maria apăvăloaie-lungu
( din volumul în lucru, CIOBURI DE VITRALII)
Comentarii
Trimiteți un comentariu