Cuviosului Serafim de Sarov.

 

"De Părinții cei din vechime ai Bisericii, foarte mult se apropie nevoitorul rus Cuviosul Serafim de Sarov, care și după sfințenia vieții sale și după nevoințele și ostenelile sale mari, se arată în zilele noastre cele slabe, „ca unul din cei de demult“. De aceea, povețele lui despre lucrarea lăuntrică și despre rugăciunea lui Iisus eu socot potrivit să le înglobez în convorbirea de față.
În descrierile vieții Cuviosului Serafim, noi găsim „Povețele lui cele duhovnicești“ privitoare la diferite laturi ale vieții duhovnicești și monahale, din care noi și împrumutăm învățăturile lui despre luarea aminte și despre rugăciune, folosindu-ne de cartea „Povestire despre viața și nevoințele celui întru fericită pomenire părintelui Serafim, ieromonahul și zăvorâtul sihăstriei din Sarov.“ (Ed. 3-a, Moscova, 1851).
Cuviosul Serafim, mai întâi de toate cere o credință tare, neclintită și fierbinte în Dumnezeu și învățătura lui cea dintâi este învățătura „despre Dumnezeu“, care e temelia pentru toate celelalte învățături de mai departe. „Dumnezeu este un foc care încălzește și aprinde inimile și rărunchii. Deci, dacă simțim în inimile noastre răceala, care e de la diavol, căci diavolul e rece, apoi să chemăm pe Domnul și El venind, va încălzi inima noastră cu o dragoste desăvârșită, nu numai față de El, ci și față de aproapele. Și de la fața căldurii se va izgoni răceala urătorului de bine.“ (pag. 63).
„Nu-L numi pe Dumnezeu că e cu dreaptă judecată“, zice cuviosul Isaac, „căci în faptele tale nu se vede judecata Lui cea dreaptă. Deși David îl și numea dreptjudecător și neprihănit, însă Fiul Lui ne-a arătat că El e mult mai bun și îndurat. Unde e dreapta Lui judecată? Noi eram păcătoși și Hristos a murit pentru noi.“ (Ibidem)
„Dacă nu-L cunoașteți pe Dumnezeu nu trebuie de discutat după săturarea pântecelui, căci într-un pântece plin nu e cunoașterea tainelor lui Dumnezeu.“ (Ibidem)
„Mai întâi de toate trebuie să crezi în Dumnezeu, că El este și celor ce-L caută răsplătitor“ (Evr. 11, 6). Credința, după învățătura Cuviosului Antioh, este începutul unirii noastre cu Dumnezeu; cel ce crede cu adevărat, este o piatră din templul lui Dumnezeu pregătită pentru clădirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicată întru înălțime prin puterea lui Iisus Hristos, adică prin cruce, cu ajutorul funiei Duhului Sfânt.“ (pag. 64).
„Credința fără de fapte moartă este“ (Iacob 2, 26); iar faptele credinței sunt dragostea, pacea, îndelunga-răbdare, milostenia, smerenia, odihnirea de toate lucrările, precum și Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrările Sale, purtarea Crucii și viața cea de Duh. Numai această credință e socotită întru dreptate. Adevărata credință nu poate fi fără de fapte; cine crede cu adevărat, acela neapărat are și fapte“ (pag. 65).
„Toți cei ce au o nădejde tare în Dumnezeu sunt ridicați spre El și se luminează ca strălucirea luminii celei veșnice“ (p. 65).
„Adevărata nădejde caută numai împărăția lui Dumnezeu și e încredințată că toate cele pământești, cele de trebuință pentru viața cea vremelnică, neapărat vor fi date.“ (pag. 65).
„Inima nu poate avea pace până când nu-ți vei agonisi această nădejde. Ea va împăca inima și va turna în ea bucurie“. (pag. 65).
„Cel ce și-a agonisit dragostea cea desăvârșită, trăiește în viața aceasta ca și cum n-ar trăi. El pe de-a întregul s-a transformat într-o dragoste față de Dumnezeu și a uitat orice altă dragoste. Cine se iubește pe sine, acela nu-L poate iubi pe Dumnezeu. Iar cine nu se iubește pe sine, din dragoste pentru Dumnezeu, acela îl iubește pe Dumnezeu.“ (pag. 66).
„Cel care-L iubește pe Dumnezeu, cu adevărat se socoate străin și nemernic pe acest pământ; căci cu năzuința sa către Dumnezeu, el cu sufletul și cu mintea îl vede numai pe El.“ (pag. 66).
„Omul care s-a hotărât să meargă pe calea luării aminte dinlăuntru, mai întâi de toate trebuie să aibă frică de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii.“ (pag. 67).
„În mintea lui totdeauna trebuie să fie întipărite aceste cuvinte ale Proorocului: „Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați Lui cu cutremur.“ (Ps. 2, 11) (pag. 67).“
„El trebuie să meargă pe calea aceasta cu mare băgare de seamă și cu evlavie față de toate cele sfinte, iar nu cu nepăsare“ (pag. 67).
„Băgarea de seamă plină de evlavie se cere aici, pentru că marea aceasta, adică inima cu cugetele și dorințele sale, care trebuie curățită prin luare aminte, e mare și largă; acolo sunt orătănii, cărora nu este număr – adică multe cugete deșarte, nedrepte și necurate – puii duhurilor cele necurate.“ (pag. 67) (Ps. 103, 25).
„Temându-te de Dumnezeu tu toate le vei face bine iar de diavol nu te teme căci dacă te temi de Dumnezeu, apoi vei biciui pe diavol, pentru că el este neputincios.“ (pag. 67).
„Însă nimeni nu-și poate agonisi frica de Dumnezeu, până nu se va elibera de toate grijile cele lumești. Când mintea va fi fără de griji, atunci pe ea o mișcă frica de Dumnezeu și o atrage spre dragostea bunătății lui Dumnezeu.“ (pag. 68).
„Frica de Dumnezeu se agonisește atunci când omul, lepădându-se de lume și de tot ce e în lume, își va aduna toate gândurile și simțirile într-o singură imagine a legii lui Dumnezeu și pe de-a întregul se va scufunda în contemplarea lui Dumnezeu și în simțirea fericirii celei făgăduite sfinților.“ (pag. 68).
„Cel ce merge pe calea luării aminte, nu trebuie să creadă numai inimii sale, ci mișcările inimii sale și viața sa să le măsoare cu legea lui Dumnezeu și cu viața cea lucrătoare a nevoitorilor bunei credințe, care au trecut prin aceste nevoințe. Prin acest mijloc, mai lesne putem să scăpăm de cel viclean și mai limpede să vedem adevărul.“ (pag. 70).
Mintea unui om cu luare aminte parcă ar fi un om pus de pază, sau un paznic neadormit al Ierusalimului dinlăuntru. Stând pe culmea contemplării duhovnicești, el privește cu ochiul curăției toate puterile cele potrivnice, care dau târcoale și se sting în sufletul lui, după Psalmistul: „Și spre vrășmașii mei a privit ochiul meu“ (Ps. 53, 9) (pag. 75).
„De ochiul lui nu se ascunde diavolul, „care umblă ca un leu răcnind, căutând să înghită pe cineva“ (I Petru 5, 8), și cei ce „și-au încordat arcul ca să săgete întru întunerec pe cei drepți la inimă.“ (Ps. 10, 2) (pag.70).“
„După învățătura Sf. Părinți, lângă fiecare om se află doi îngeri: unul bun, altul rău. Îngerul cel bun e liniștit, blând și tăcut. Când intră el în inima omului, apoi vorbește cu el despre dreptate, curăție, liniște și despre tot lucrul bun și despre orice virtute. Când vei simți acest lucru în inima ta, apoi se vede că în tine e îngerul dreptății. Iar duhul cel viclean e răutăcios, brutal și fără de minte. Când va intra el în inima ta, apoi să cunoști acest lucru după faptele lui.“ (Ant. Cuv. 61) (pag. 71).
„Cel ce merge pe această cale (a luării aminte) nu trebuie să ia aminte la toate zvonurile străine de care se poate umple capul de cugete nefolositoare și deșarte și de amintiri, ci trebuie să ia aminte la sine.“ (Pag. 73).
„Mai ales trebuie să te păzești pe această cale, ca să nu privești la faptele străine, să nu te gândești la ele, nici să vorbești de ele, după Psalmist. Ca să nu grăiască gura mea lucruri omenești (Ps. 16, 4); dar să rogi pe Domnul: de cele ascunse ale mele curățește-mă și de cele străine iartă pe robul tău.“ (Ps. 18, 13-14) (pag. 73).
„Omul, după trup e asemenea unei lumânări aprinse. Ea trebuie să ardă și el trebuie să moară. Însă sufletul e nemuritor; de aceea și grija noastră trebuie să fie mai mult pentru suflet decât pentru trup; ce folos va avea omul, dacă va câștiga toată lumea, iar sufletul său îl va pierde?“ (Pag. 73).
„Dacă din capul nostru ne vom obosi trupul până acolo încât să obosească și duhul, apoi o astfel de asuprire va fi fără de socotință, deși acest lucru s-ar face pentru câștigarea virtuții. Iar dacă Domnul Dumnezeu va voi ca omul să încerce în sine dureri, apoi îi va da și putere și răbdare. Deci lasă ca durerile să nu fie de la noi înșine, ci de la Dumnezeu.“ (pag. 74).
„Dacă vrei să-ți întocmești casa sufletului tău“, zice Cuviosul Varsanufie, „apoi mai întâi pregătește-ți materialul și toate cele trebuincioase, ca meșterul să vină numai și să zidească. Cele trebuincioase pentru o astfel de clădire sunt credința cea tare pentru ridicarea pereților; ferestrui de lemn, prin care trece lumina soarelui înlăuntru ca să lumineze casa, ca să nu fie în ea nici un pic de întuneric. Ferestruiele de lemn sunt cele cinci simțuri, întărite de cinstita Cruce a lui Hristos și introducând lumina soarelui dreptății celui de gând și care nu îngăduie să rămână în casa ta nici un pic de întuneric al vrăjmașului și urătorului de bine al tău. Pe urmă se cere un acoperiș, ca soarele să nu te ardă ziua, nici luna noaptea (Ps. 120, 6). Acoperișul e întărit de către dragostea față de Dumnezeu, care acoperind casa, n-ar cădea niciodată și n-ar îngădui să apună soarele întru mânia ta, ca să nu-l vezi pe el mustrându-te pe tine în ziua judecății și arzându-te în focul gheenei și luna, care mărturisește despre trândăvia și lenevia noastră din timpul nopții. În sfârșit se mai cere și o ușă, care duce în casă și păzește pe cel ce locuiește în ea. Înțelegi ușa cea înțelegătoare – pe Fiul lui Dumnezeu, Carele zice: Eu sunt ușa. Dacă-ți vei întocmi astfel casa sufletului tău și nu va fi în ea nimic necuviincios și neplăcut Lui – atunci El va veni cu Tatăl cel binecuvântat și cu Duhul Sfânt și locaș la tine va face și te va învăța ce este pacea sufletului, luminând inima ta cu bucuria cea negrăită.“ (Varsanufie, Răsp.171); (pag. 75).
„Sufletul trebuie hrănit cu cuvântul lui Dumnezeu; căci cuvântul lui Dumnezeu, după cum zice Grigorie Teologul, este pâinea cea îngerească cu care se hrănesc sufletele cele flămânde de Dumnezeu. Iar mai mult trebuie îndeletnicit cu citirea Noului Testament și a Psaltirii. De aici se petrece o luminare a minții, care din pricina aceasta se schimbă printr-o schimbare dumnezeiască.“ (pag. 76).
„E foarte folositor să te îndeletnicești cu citirea cuvântului lui Dumnezeu în singurătate și să citești întreaga Biblie cu pricepere. Numai pentru o astfel de îndeletnicire, afară de alte fapte bune, Domnul nu-l va părăsi pe om cu mila Sa, ci îl va umple pe el de darul priceperii. Când omul își va hrăni sufletul său cu cuvântul lui Dumnezeu, atunci se va umplea de priceperea celor ce sunt bune și rele. Citirea cuvântului lui Dumnezeu trebuie făcută în singurătate, ca mintea celui ce citește, toată să fie adâncită în adevărurile Sfintei Scripturi și să primească în sine, de la Dumnezeu, căldura care în singurătate naște lacrimi; de la ele omul se încălzește pe de-a întregul și se umple de darurile cele duhovnicești, care îndulcesc mintea și inima mai mult decât orice cuvânt.“ (pag. 76).
„Pacea sufletului se câștigă prin necazuri; Scriptura zice: „Trecut-am prin foc și prin apă și ne-ai scos pre noi la odihnă.“ (Ps. 65, 12) (pag. 78).“
„Semnul unui suflet înțelegător e când omul își scufundă mintea înlăuntrul său și-i are lucrarea în inima sa.“ (pag. 78).
„Atunci harul lui Dumnezeu, îl umbrește pe el și el petrece într-o întocmire pașnică, iar prin aceea și în cea mai presus de lume pașnică, adică cu o conștiință bună; iar cea mai presus de lume, căci mintea vede în sine harul Sf. Duh, după cuvântul lui Dumnezeu: „În pace e locul lui.“ (Ps. 75, 3) (Pag. 78).
Când omul va ajunge la o întocmire pașnică, atunci poate să reverse și asupra altora lumina care luminează mintea.“ (pag. 79).
„Noi trebuie să ne adunăm toate gândurile, dorințele și lucrările, ca să căpătăm pacea lui Dumnezeu și împreună cu Biserica să strigăm pururea: „Doamne, Dumnezeul nostru, pacea Ta o dă nouă“ (Ps. 26, 12) (Pag. 80).“
„Cu toate măsurile trebuie să ne stârnim ca să găsim pacea sufletului și să nu ne tulburăm de defăimările din partea altora; pentru aceasta trebuie să ne înfrânăm mânia și mintea și inima să le păzim; prin luarea aminte de la mișcările cele necuviincioase.“ (pag. 80).
„Pentru a găsi pacea sufletului trebuie în fel și chip să ne ferim de a osândi pe alții. Prin neosândire și tăcere se păstrează pacea sufletului“ (Pag. 82).
„Ca să scăpăm de osândire trebuie să luăm aminte la noi înșine și să nu primim de la nimeni gânduri străine.“ (pag. 82).
„De nevoințe mai presus de măsură să nu ne apucăm, ci să ne stăruim ca prietenul – trupul nostru – să fie credincios și în stare de a lucra virtuțile“ (pag. 82).
„Trebuie de mers pe calea cea din mijloc, fără să te abați la dreapta sau la stânga (Pilde 4, 27) și dând duhului cele duhovnicești, trupului cele trupești, trebuincioase pentru sprijinul vieții celei vremelnice și vieții sociale cele cerute în chip legiuit de ea, după cuvintele Sf. Scripturi: „Dați cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului și cele ce sunt ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu.“ (Matei 22, 21) (pag. 82).“
„Trebuie să fim îngăduitori cu sufletul nostru în neputințele și neajunsurile lui și să tolerăm lipsurile noastre, cum tolerăm lipsurile altora, însă să nu lenevim și să ne îndemnăm la cele mai bune.“ (pag. 83).
Cei ce s-au hotărât într-adevăr să slujească Domnului Dumnezeu, trebuie să se îndeletnicească cu aducerea aminte de Dumnezeu și cu neîncetata rugăciune către Iisus Hristos, zicând cu mintea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!“; iar în ceasurile de după prânz (de după-amiază) se poate zice această rugăciune astfel: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul; sau să alergăm de-a dreptul la Născătoarea de Dumnezeu sau a zice cântarea Îngerului: Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Cu o astfel de îndeletnicire, ferindu-te de risipire și păzindu-ți pacea conștiinței, te poți apropia de Dumnezeu și uni cu El. Căci după cuvintele Sf. Isaac Sirul, în afară de rugăciunea neîncetată, nu ne putem apropia de Dumnezeu. (Cuv. 69), (pag. 84).
„Chipul de rugăciune foarte bine l-a orânduit Sf. Simeon Noul Teolog“ (Cuvânt despre cele trei chipuri ale rugăciunii) (pag. 85).
„Dacă în rugăciune se va întâmpla să fii robit cu mintea întru risipirea gândurilor, apoi trebuie să te smerești înaintea Domnului Dumnezeu și să ceri iertare, zicând: greșit-am, Doamne, cu cuvântul, cu lucrul, cu gândul și cu toate simțirile mele“ (Ibidem).
„În Biserică, în timpul rugăciunii, e de folos să stăm cu ochii închiși, într-o luare aminte lăuntrică; ochii să-i deschidem doar numai atunci când te vei trândăvi, sau te va îngreuia somnul și te va pleca spre dormitare, atunci ochii trebuie îndreptați spre icoană și spre lumânarea ce arde înaintea ei.“ (Ibidem).
„Totdeauna trebuie să te silești ca nu cumva să ți se împrăștie gândurile; căci prin aceasta sufletul se depărtează de la aducerea aminte de Dumnezeu și de dragostea Lui, după lucrarea diavolului, după cum spune Sfântul Macarie: Toată grija protivnicului nostru este ca să abată gândul nostru de la aducerea aminte de Dumnezeu, de la frică și dragoste.“ (Cuv. 2, cap. 15). (Ibidem).
„Când mintea și inima se vor uni în rugăciune și cugetele sufletelor nu vor fi răspândite, atunci inima se încălzește de o căldură duhovnicească, în care strălucește lumina lui Hristos, umplând în pace și de bucurie pe de-a întregul pe omul cel dinlăuntru.“ (pag. 85).
„Pentru toate trebuie să mulțumim Domnului și să ne lăsăm în voia Lui; trebuie, de asemenea, să-I înfățișăm Lui toate gândurile, cuvintele și faptele noastre și să ne străduim ca toate să fie numai spre bună plăcerea Lui“ (pag. 86).
„Ca să primim și să vedem în inimă lumina lui Hristos, trebuie pe cât se poate, să ne depărtăm de lucrurile văzute. Curățind de mai înainte sufletul, prin pocăință și fapte bune și cu credință în Cel care s-a răstignit, închizând ochii cei trupești, să ne scufundăm mintea înlăuntrul inimii și să strigăm, chemând numele Domnului nostru Iisus Hristos; și atunci pe măsura osârdiei și fierbințelii Duhului față de cel iubit (Luca 3, 22), omul află, în numele cel chemat, o dulceață care-i aprinde dorința de a căuta o luminare de mai sus.“ (pag. 86).
„Când printr-o astfel de îndeletnicire, va zăbovi mintea în inimă, atunci strălucește lumina lui Hristos, luminând cămara sufletului cu strălucirea cea dumnezeiască, după cum zice Proorocul Maleahi: „Și va străluci vouă, celor ce vă temeți de numele Meu, soarele dreptății.“ (Ibidem).
„Lumina aceasta este împreună cu viața, după cuvântul Evangheliei: „În acela viața era și viața era lumina oamenilor“ (Ioan 1, 4) (Ibidem).
„Când omul primește lăuntric lumina cea veșnică, atunci mintea lui e curată și n-are în sine nici un fel de închipuiri de ale simțurilor; însă fiind în întregime adâncit în contemplarea frumuseții celei nezidite, el uită de toate cele ale simțurilor, nu vrea să se vadă nici pe sine, ci dorește să se ascundă în inima pământului, numai să nu se lipsească de acest bine adevărat – Dumnezeu.“ (Ibidem).
„La cine curg lacrimile de umilință, inima aceluia o strălucesc razele soarelui dreptății – Hristos Dumnezeu“ (pag. 87).
„Cel ce dorește să se mântuiască, pururea trebuie să aibă o inimă înfrântă și dispusă spre pocăință, după psalmistul: „Jertfa lui Dumnezeu duhul umilit, inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi.“ (pag. 88).“
„Într-o astfel de stare a duhului, omul lesne poate să treacă, fără nici o primejdie, printre uneltirile șirete ale trufașului diavol, stăruința întreagă a căruia e ca să tulbure duhul omului și în această tulburare, să-și semene neghinele sale. Însă când omul se silește să aibă o inimă smerită și o minte netulburată ci pașnică, atunci toate uneltirile vrăjmașului sunt fără efect; căci unde e pacea cugetelor, acolo odihnește însuși Dumnezeu: în pace e locul Lui. (Ps. 75, 3). (Ibidem).
„Începutul pocăinței vine de la frica de Dumnezeu și de la luarea aminte, cum zice Sfântul Mucenic Bonifaciu (Viața, 19 Decembrie); frica de Dumnezeu este tatăl luării aminte, iar luarea aminte este maica odihnei lăuntrice; același (tatăl luării aminte) naște conștiința, care face ca sufletul, ca într-o apă oarecare curată și neturburată, își vede urâțenia sa și atunci se nasc odraslele și rădăcinile pocăinții.“ (pag. 88).
„Noi, în toată viața noastră, prin căderile noastre în păcate, mult sau puțin întristăm măreția lui Dumnezeu și de aceea trebuie mereu să ne smerim în fața Lui, cerând iertarea păcatelor noastre.“ (Ibidem).
„Despre post, Cuviosul Serafim, învață așa; Întemeietorul nostru de nevoințe, Iisus Hristos, înainte de a păși la nevoința răscumpărării neamului omenesc, s-a întărit pe Sine cu un post îndelungat. Și toți nevoitorii, apropiindu-se să slujească Domnului, se înarmau pe sine cu post și nu pășeau altfel pe calea Crucii, decât însoțiți de post. Chiar propășirea întru nevoințe ei o măsurau cu propășire în post.“ (pag. 92).
„Hrana trebuie întrebuințată în fiecare zi atât ca trupul, întărindu-se, să fie prieten și sprijinitor sufletului în lucrarea virtuții; căci altfel se poate întâmpla ca, slăbind trupul, să slăbească și sufletul“ (pag. 93).
„De postul cel aspru, Sf. Asceți se apucau nu de îndată, ci încetul cu încetul ajungeau în stare să se mulțumească cu o mâncare cât mai săracă.
Cu toate acestea, ei nu cunoșteau ce e slăbirea, ci totdeauna erau vioi și gata de lucru. Boala printre ei era ceva rar, iar viața lor era foarte lungă.“ (pag. 93).
„Pe măsură ce trupul celui ce postește devine mai subțire și mai ușor, viața cea duhovnicească ajunge la desăvârșire și se descopere prin lucruri minunate și duhul își săvârșește lucrările sale, parcă într-un trup fără de trup. Simțurile de dinafară se închid și mintea, dezlegându-se de pământ, se înalță la cer și în întregime se scufundă în contemplarea lumii celei duhovnicești“. (pag. 93).
„Noi neîncetat trebuie să ne păzim inima de cugete și de impresii necuviincioase, după cuvântul Peremilnicului: „Cu toată paza păzește-ți inima ta; că dintr-acestea sunt ieșirile vieții.“ (Pilde 4, 23). (pag. 94).“
„De la paza de totdeauna a inimii se naște în ea curăția, în care se vede Domnul, după cum ne încredințează adevărul cel veșnic; „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5, 8)“ (Ibidem).
„Binele ce a pătruns în inimă nu trebuie aruncat afară, fără să fie nevoie, căci cele adunate înlăuntru numai atunci pot fi în afară de primejdie de vrăjmașii cei văzuți și de cei nevăzuți, când se păstrează înlăuntrul inimii.“ (pag. 94).
„Inima numai atunci clocotește, când e aprinsă de focul cel dumnezeiesc, când în ea este apa cea vie; iar când această apă se varsă, apoi ea răcește și omul îngheață. Nu descoperi tuturor taina inimii tale.“ (pag. 94).
„Când ți se va întâmpla să fii în lume printre oameni, nu trebuie să vorbești despre lucrurile cele duhovnicești, mai ales când vezi că nici n-au dorință să te asculte..."

Sobornicul ( Culegerea despre  rugăcouni lui Iisus ) Volumul ll .