Cuviosul Ioan Scărarul.

 

"De la Cuviosul Efrem Sirul trecem la marele egumen al Muntelui Sinai, Cuviosul Ioan Scărarul.¹
„Luptă-te neîncetat cu risipirea gândurilor tale și când mintea e risipită, adun-o, căci de la începători Dumnezeu nu caută o rugăciune fără risipire. De aceea nu te mâhni, când ți se risipesc gândurile, ci îndrăznește și neîncetat adună-ți mintea, căci gânduri nerisipite au numai îngerii“ (Cuv. 4, Q 92).
„Celor ce stau la rugăciune, acest duh viclean le reamintește despre treburile necesare și întrebuințează orice vicleșug numai ca să ne abată de la convorbirea cu Dumnezeu, printr-un prilej oarecare potrivit“ (Cuv. 13, Q 7).
„Lovește-i pe potrivnici cu numele lui Hristos Iisus, căci nu este armă mai puternică nici în cer, nici pe pământ“ (21, 7).
„De la rădăcina și maica cea rea răsare cel mai rău pui, adică de la spurcata trufie se naște hula cea nespusă. Acest lucru nu e ceva de mică însemnătate, ci cel mai cumplit dintre vrăjmașii și potrivnicii noștri. Și ceea ce e încă mai îngrozitor, e că noi nu voim așa de lesne să descoperim, să mărturisim doctorului celui duhovnicesc aceste cugete. De aceea, ele adesea i-au aruncat pe mulți în deznădejde, nimicind toată nădejdea lor, asemenea unui vierme de lemn“ (23, 39).
„Adesea, în vremea dumnezeieștii Liturghii și chiar în ceasul înfricoșat al săvârșirii tainelor, aceste gânduri urâte hulesc pe Domnul și jertfa cea sfântă, care se săvârșește. De aici se vede limpede că aceste nelegiuite, nepătrunse și de nelămurit, dinlăuntrul nostru, nu le rostește sufletul nostru, ci dracul, cel ce urăște pe Dumnezeu, care a și fost aruncat din cer, pentru că și acolo a încercat să hulească pe Dumnezeu“ (23, 40).
„Nici un gând nu e așa de greu de mărturisit ca acesta; de aceea, în unii, el a petrecut chiar până la bătrânețe, căci nimic nu-i întărește pe draci și pe cugetele cele rele, împotriva noastră ca faptul că noi nu le mărturisim, ci le tăinuim și le nutrim în inimă“ (23, 411).
„Acest tiran viclean și fără de omenie, pe mulți i-a depărtat de la rugăciune; pe mulți i-a despărțit de Sf. Taine; trupurile unora le-a chinuit prin întristare, pe alții i-a istovit postul fără să le dea vreo slăbire“ (23, 46).
„Cel supărat de duhul hulei și care vrea să scape de el să știe, fără nici o îndoială, că nu sufletul lui e vinovat de aceste cugete, ci dracul cel necurat, care a zis cândva Domnului: „toate acestea ți le voi da ție dacă, căzând, te vei închina mie“ (Mat. 4, 9). De aceea, și noi disprețuindu-l și socotind drept nimic gândurile trimise de el, să-i zicem: Înapoia mea, Satano! Domnului Dumnezeului meu mă voi închina și numai Lui Unuia îi voi sluji; iar boala ta și cuvintele tale să se întoarcă pe capul tău și pe creștetul tău să se coboare hula ta și în veacul de acum și în cel ce va să vie“ (Ps. 7, 17) (23; 48).
„Cine ar încerca să învingă pe dracul hulei altfel, acela ar fi asemenea celui ce ar încerca să prindă fulgerul cu mâna. Căci cum îl va prinde, sau îl va certa, sau se va lupta cu acela care, de îndată, ca vântul, intră în inimă, într-o clipită, își rostește cuvântul și îndată dispare? Toți ceilalți vrăjmași stau, se luptă, zăbovesc și le dau răgaz celor ce se luptă împotriva lor. Iar acesta nu-i așa: de îndată ce s-a arătat, s-a și depărtat; a vorbit și a pierit“ (23; 49).
„Să încetăm de a judeca și de a osândi pe aproapele și noi nu ne vom teme de gândurile hulitoare: căci pricina și rădăcina celor de al doilea sunt cele dintâi“ (23; 51).
„Cine disprețuiește pe acest vrăjmaș, acela scapă de tirania lui; iar cel ce încearcă altfel să se lupte cu el, pe acela îl va stăpâni. Cel ce vrea să învingă duhurile prin cuvinte, e asemenea celui ce se silește să încuie vânturile“ (23; 53).
„Un monah silitor, suferind năvălirile acestui drac, douăzeci de ani și-a chinuit trupul său cu post și priveghere; însă, neprimind nici un folos de la acesta, descriind pe hârtie ispita sa, s-a dus la un oarecare bărbat sfânt și încredințând lui aceea hârtie, a căzut cu fața la pământ, fără să îndrăznească a privi la el. Bătrânul citind această scrisoare a zâmbit și ridicând pe frate, îi zice: „Fiule, pune mâna ta pe grumazul meu.“ Iar când fratele a făcut acest lucru, apoi marele bărbat i-a zis lui: „Pe grumazul meu, frate, să fie păcatul acesta, ori câți ani ar fi ținut sau ar ținea el în tine, iar tu să-l socoți drept o nimică“. După aceea, monahul acesta ne încredință, că încă nu dovedise el să iasă din chilia bătrânului, că patima și pierise. Acest lucru mi l-a povestit chiar cel care a fost în ispită, aducând mulțumire lui Dumnezeu.“

Preotul. Eu vă mulțumesc foarte mult, părinte, că v-ați oprit atât de amănunțit asupra acestui păcat, gândurile cele hulitoare. E greu să-ți închipui toată urâțenia acestor cugete care pătrund în suflet, chiar în clipele cele mai sfinte, de pildă, în timpul spovedaniei. Chiar un astfel de drept mare și rugător ca Părintele Ioan Kronstadt spune despre sine, că el nu era slobod de ele, chiar în timpul săvârșirii Tainei euharistice.
Și ceea ce face aceste cugete să fie mai chinuitoare, e faptul că cei care suferă de ele, atribuindu-le pe ele în întregime numai stricăciunii lor păcătoase și crezând că numai ei păcătuiesc cu acestea, se rușinează să le spună chiar la mărturisire și prin aceasta nu scapă de ele, ci continuă să le poarte chiar în inima lor. Cuvintele și lămuririle Cuviosului Ioan Scărarul vor ridica o povară grea de pe multe suflete chinuite..."

Sobornicul (Culegere despre rugăciune lui Iisus -Volumul II)