Bătrânul Arsenie Spileotul (1886-1983)

Fericitul Bătrân Arsenie Spileotul (1886-1983), care s-a nevoit vreme de aproape 40 de ani împreună cu Bătrânul losif isihastul (1897-1959). 

Pururea pomenitul Bătrân Arsenie Spileotul (adică "al peşterilor") era de origine din Pont. La vârsta tinereţii, arzând de dumnezeiasca râvnă, a plecat pe jos din Rusia spre Constantinopol, iar de acolo, cu vaporul, la Sfintele Locuri, unde, vreme de zece ani, a slujit neobosit la Biserica Preasfântului Mormânt şi în alte locuri de închinare.

Acolo, prin dumnezeiasca iconomie, a cunoscut cu un mare şi vestit nevoitor din Eghina, Bătrânul leronim, de la care a luat primele lecţii ale vieţii de nevoinţă mai înalte.

Dar acest suflet însetat, arzând de dragostea după Dumnezeu, zicând dimpreună cu psalmistul David: "Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă" (Ps 62: 2-3), a părăsit zgomotele lumii şi s-a mutat la Athos, în Grădina Maicii Domnului.

Predându-se cu totul călăuzirii Preasfântului Duh, la început a petrecut câțiva ani la Sfânta Mănăstire Stavronikita, unde a şi primit sfânta schismă, cu numele Arsenie (după ce mai înainte era Anatolios, căci aşa fusese numit la rasoforia săvârșită la lerusalim).

Folosindu-se de libertatea pe care i-o oferea sistemul idioritmic după care funcționa pe atunci mănăstirea Stavronikita, s-a predat unor lupte ascetice aspre şi înalte.

Foarte curând însă, setea după nevoinţă l-a făcut, în urma înştiinţării de sus, să părăsească viaţa de mănăstire şi să se mute pe vârful Athosului, căutând nevoitori mai înaintați, care, prin învăţătura şi pilda lor să îi fie călăuze spre desăvârşire.

Fericitul întru pomenire Bäträn leronim al Eghinei, cel dintâi dascăl întru Hristos al Fericitului Bătrân Arsenie Spileotul şi Isihastul

Domnul, văzând dorul lui sincer, nu a întârziat să i-l arate pe cel dorit: acesta era un alt tânăr, care căuta şi el, urmărind exact acelaşi scop şi având acelaşi dor. Aceşti doi tineri s-au întâlnit pentru prima oară acolo sus, pe vârful Athonului. Și întocmal precum magnetul atrage și se unește cu fierul, în același chip Preasfântul Duh i-a atras unul către altul. De atunci, uniți în Duhul, cei doi tineri au rămas nedespărţiţi, după făgăduinţa pe care și-au dat-o, până când moartea i-a despărţit. Acest tânăr era cel care avea să devină marele nevoitor niptic al secolului XX, Gheron losif Isihastul.

Cei doi, pe atunci încă tineri, au adunat precum albinele tot ceea ce avea mai bun pustia Sfântului Munte, pentru a dobândi prea dulcile roade ale Sfântului Duh.

L-au cunoscut mai întâi pe vestitul Bătrân Daniil Katunakiotul, apoi pe Bătrânul Calinic Isihastul, pe Gherasim, pe Ignatie și celelalte flori binemirositoare ale pustiel.

Pururea pomenitul losif scrie într-o scrisoare: "toate pesterile din Athos m-au primit ca vizitator, pas cu pas..., ca să găsesc duhovnic care să mă învețe vederea cea cerească și practica".

Astfel, căutând, au găsit şi cel mai ales trandafir al pustiel, pe Părintele Daniil Isihastul, sus în peştera Sfântului Petru Athonitul.

Nevoitorul acesta liturghisea în fiecare seară la miezul nopţii, lar liturghia dura 3-4 ore, pentru că din multa străpungere a inimii şi din simțirea tainel, liturghia se săvârșea cu multe întreruperi şi totdeauna podeaua se umplea de multele lui lacrimi. Acest Bătrân era înzestrat cu multe harisme, printre care şi harisma înainte-vederii. Trăia tot anul cu mâncare uscată şi mânca o dată in zl.

De la acesta, cei doi nevoitori, losif şi Arsenie, au luat rânduiala de a mânca o singură dată în zi mâncare uscată, precum şi rânduiala privegherii neîncetate.

Pe durata privegheril, Bătrânul Arsenie făcea, asta mulţi ani la rând, după cum el însuşi mi-a mărturisit, 3000 de metanil mari, lar restul privegherii şedea în picioare. În ce privește odihna, mulţi ani cei doi asceți nu au fost găzduiți de vreun pat. După obositoarea priveghere de toată noaptea, ofereau un mic tribut trupului aşezându-se pe un scaun spre a se odihni.

lar în ce privește mâncarea? În fiecare zi acelaşi fel de mâncare, iar meniul de bază îl constituia posmagul, de multe ori mucegăit şi cu viermi. Sâmbăta şi duminica, dacă găseau, mâncau şi altceva, dar iarăşi o singură dată în zi.

În afară de acestea, Gheron Arsenie se îngrijea si de lucrul de mänä. Träind primi ani acolo sus pe stâncile la Sfântul Vašilie cobora si vreme de o oră sau două panta abruptă, adunånd provizii nu doar pentru ei, ci si pentru toți nevoitorii. Cara pe umeri pietre si diferite materiale pentru intretinerea si repararea colibelor si teraselor de piatră.

Pentru că muncile acestea mai presus de puterile omenesti, întrebându-l odată pe Bătrân despre aceasta, mi-a mărturisit că îndată ce pomenea binecuvântarea Gheronda, îndată încărcătura se usura şi o putere mai mare decât el ll împingea, aşa încât suia cu mare usurinţă acea pantă şi asta chiar în toiul arşiței de foc a verii, având rugăciunea neîncetată pe buze.

Cât despre grădină? Vreme de mulți ani, cei doi nevoitori, larna-vară, trăiau zdrentāroşi şi desculți, In asa hal, încât mulți li socoteau "nebuni". Însă nu erau nebuni după lume, ci erau nebuni după Hristos

Lor li se potrivea cuvântul Apostolului: "au pribegit în piel de oaie şi în piei de capră, lipsiți, strämtoraţi, rău primiți; ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în pesteri, şi în crăpăturile pământului" (Evrei 11: 37-38).

Aceşti doi mari nevoitori, după ce au trait douăzeci de ani sus la Schitul Sfântului Vasilie, în anul 1938 au hotărât să coboare la Sfânta Ana Mică, dimpreună cu restrărisa lor obşte care se atasase de ei. La Sfânta Ana Mică au rămas până în 1953, când s-au mutat și mai jos, la Nea Skiti.

Marele nevoitor losif Isihastul a trecut la cele cereşti în anul 1959. Nu m-am învrednicit să îl cunosc. M-am învrednicit însă ca, în anul 1964 så i cunosc pe Bătrânul Arsenie. Virtutea pururea pomenitului Bătrân al meu, Părintele Haralambie, ucenic al Bătrânului Arsenie, dar şi unchi şi naş al lui după trup, prin dumnezeiescul har, m-au atras ca de atunci să rămân cu ei până la cuviosul lor sfârşit.

Sursa: /Sinaxar/Părinţiaghioriţi.                 Iosif Dionisiatul

: