"De nu mi-ai fi, Doamne, leagăn la culcare,
Noaptea fără stele, cum aş trece-o oare?
Dacă-n gerul iernii, n-aş şti să te strig,
Cine, cine oare, m-ar feri de frig?
Lasă-mi o fărâmă din a ta cămară,
Ca să-mi fie-n suflet, veşnic primăvară.
Şi, din toată hrana lumii, lasă-mi mie,
Vrednicia pentru euharistie.
Că-i atât de rece lumea, şi străină,
Tot mergând pe drumuri, fără de lumină.
Dar, când eşti cu mine, sunt mereu Acasă.
Şi înghețul lumii, nu mă mai apasă.
De nu mi-ai fi Doamne, stâlp în toamna vieții,
Ar umple pocalul, lacrima tristeții.
Însă cu nădejdea Ta în veşnicie,
Lacrima mi-l umple, doar de bucurie.
De nu mi-ai fi, Doamne, scut de vreme rea,
Chiar de-aş avea totul, nimic n-aş avea."
🖊maria apăvăloaie-lungu
( din volumul în lucru)
Comentarii
Trimiteți un comentariu