Schingiuirea lui Oprişan

La sfârșitul lunii Octombrie sau la începutul lunii Noiembrie 1951, intr-o seară, ne-au adus bagajele depuse la magazie, fără să ne dăm seama ce rost avea acest fapt.

Primul gând mi-a fost la Sfânta Impărtăşanie. Am găsit batista legată în buzunarul hainei. Nu simțeam nici un imbold lăuntric să mă împărtășesc. Prezența Domnului Hristos, materializată în Sfânta Impărtăşanie, îmi dădea o stare de incredere pe care n-o avusesem niciodată.

În aceeași seară a intrat în cameră un grup de studenți destul de mare. 

Aurel Obreja mi-a șoptit:

- Acesta e Costache Oprişan.

Îl cunoşteam doar din auzite. Deşi era foarte slăbit și bolnav, fizionomia lui inspira încredere; bărbia ieșita puțin înainte îi dădea un aer de o voință deosebită. Toți păreau timorați, dar nu deznădăjduiți. Până spre miezul nopții am fost alergați, sub lovituri de bâte, cu saci grei în spinare, până la epuizare.

Spre miezul nopții a intrat în cameră un bărbat osos, cu capul mai mare decât ar fi fost proporțional cu restul trupului, cu pantalonii scurți, din care ieșeau picioare păroase, osoase și disproporționate, în maieu cu mâneci scurte, cu tața cam lată, asimetrică și cu mișcări de fiară. Ochiul, acest luminător al trupului, este prima fereastră prin care mă uit în adâncul acestui necunoscut, sufletul omului. 

Ochii lui Țurcanu, pe care îl vedeam pentru prima dată, erau ochii ticălosului, capabil să-și sacrifice tot ce are mai de preț pentru a-și atinge scopul mârșav. La intrarea lui, subalternii și colaboratorii săi, care operaseră până atunci în filiala Gherla atâtea fărădelegi, au luat o poziție reverențioasă și unul dintre ei a comandat tuturor:

- Drepți!

Toți deținuții au executat comanda, mai corect sau mai puțin corect, în funcție de posibilitățile fizice. Ni s-a ordonat apoi să ne aşezăm în careu.

În latura din față, cam pe la mijloc, era și Oprişan. Țurcanu îşi coborâse numele, Eugen, simbol al curățeniei sufletești și trupești, în mocirla urii și crimei sadice. 

O, dacă fiecare dintre noi am avea în conștiință gândul că vom fi chemați la Judecata de Apoi cu numele cu care Dumnezeu ne-a înfiat prin Botez, 

scotându-ne din mâna lui satan! Iar noi nu vom putea răspunde „Prezent!", fiindcă am întunecat prin păcat semnul înscris de fii ai lui Dumnezeu. Iar neputându-l citi, Dumnezeu il leapădă de la Sine. 

Țurcanu s-a aşezat la oarecare distanță în fața lui Costache Oprişan.

- Ați fost proiectați de la început să deveniți ceea ce în intenția noastră se cheamă om nou al societății socialiste și în final comuniste. Faptul că ați refuzat de la început să vă angajați conștient pe acest drum, ne-a determinat să acționăm asupra conștiințelor voastre, pentru a vă regăsi pe voi înșivă. 

A vă face să vă înscrieți conștient, fiecare, pe coordonatele cinstei, ale idealurilor concepției materialist dialectice, care vizează eliberarea omului de sub jugul dogmelor mistice și realizarea fericirii lui pe pământ.

S-a oprit scontând efectul discursului și aşteptând reacția entuziastă a vulgului.

Dar reacția a fost contrară așteptărilor lui.

- Dacă acestea sunt metodele idealului de care vorbești, nu veți ajunge la nici o fericire, i-a replicat Oprişan. De ce nu ați venit cu argumente raționale, demne de

oameni de știință, aşa cum vă autointitulați, cunoscători ai realităților materiale și ai spiritului uman? De ce v-ați pretat la josnicii, folosind metode barbare, de constrângere și siluire a conștiințelor? Si de ce nici acum nu acceptați discuția, ci treceți tot la teroare și suplicii? Cu aceste metode nu convingeți pe nimeni, ba, din contră, ne indepărtați sau creați monștri spirituali și morali, politici și sociali!

Țurcanu asculta ca pe ghimpi, dar nu l-a întrerupt. Voia să vadă ce s-a ales de toată munca lui. Și deodată a izbucnit nervos:

 - Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare pe care m-am angajat să o realizez!

 - Nu vei realiza și n-ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minții tale bolnave!

Această înfruntare publică, ca o scăpare de săbii într-un duel hotărâtor de ambele părți, a aruncat o rază de speranță sufletelor asuprite de Țurcanu. Instinctiv, toți cei din jur se strângeau în jurul lui Oprișan, ca lângă ultimul punct de salvare care trebuia el însuși salvat. 

Cu o ultimă zvârcolire de fiară care-și simte sfârșitul, Țurcanu s-a apropiat de Oprişan, vrând să-l sfâșie. 

S-a oprit la jumătatea drumului, scrâşnind printre dinți.

Oprişan I-a privit fără să clipească. Mi-a fulgerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel Mihail, în disputa cu satan, pentru trupul lui Moise: „Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!"

Țurcanu a făcut semn colaboratorilor, care s-au apropiat. 

Apoi i-a ordonat lui Oprișan: „Culcă-te!". 

Mulți și-au plecat capetele, alții au închis ochii. Nu știam ce va urma. 

Puşcaşu și Livinski au trecut de-o parte și de alta a lui Oprișan, întins cu fața în sus. Țurcanu,sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprișan. 

Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat, apoi pe gât, sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării, așa fel încât, în reprize scurte de respirație, victima, complet epuizată, părea că va expia. Supliciul se repeta pana ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colțul gurii, în icneli de tuse.

Atunci Țurcanu mai apăsă încă o dată pe torace cu ambele picioare, având o mină de satisfacție drăcească și coborâ:

- Scoală-te! Așa ai să mori! Încet! Încet, încet! Picătură cu picătură.

Oprişan s-a sculat cu greu. 

Era o minune: învierea din morți! 

Nu mai văzusem niciodată un astfel de supliciu. M-am rugat lui Dumnezeu în tot acest timp, fără să știu ce anume cer, doar gândul striga în mine: „Doamne! Doamne!". 

Acest fel de tortură publică făcea parte din metodele de înfricoșare a conștințelor.

Când să plece din cameră, Țurcanu I-a întrebat pe Livinski ceva în șoaptă, uitându-se spre mine. Țurcanu m-a privit de sus până jos și i-a spus ceva. Am înțeles că mă așteaptă noi încercări. După aceasta ni s-au luat bagajele. Din ziua aceea au incetat bătăile și schingiuirile; mai târziu am aflat că mai erau camere de tortură cu activitate la zi. Am fost împrăștiați din camera 99. Numai seara veneau Livinski Mărtinuş si întrebau dacă mai are cineva ceva pe conștință, “care trebuie spus la Securitate”

VIRGIL MAXIM Imn PENTRU CRUCEA PURTATĂ. ABECEDAR DUHOVNICESC PENTRU UN FRATE DE CRUCE. Editura BABEL, 2012. PP. 256-257