"În ajunul celui de-al doilea război mondial omul de știință britanic Watson-Watt50 a descoperit un aparat ce s-a dovedit foarte util în războiul ce a urmat. Aparatul avea capacitatea de a semnala existența aeroplanelor sau a navelor dușmane, chiar pe timp înnorat sau pe întuneric. Este vorba despre de-acum cunoscutul radar51 (mai poate fi numit și radiolocator).
Acest aparat celebru este alcătuit dintr-un emițător și un receptor. Cu alte cuvinte, alcătuiește un post de radio. Emițătorul produce unde care prin intermediul unei antene metalice sunt trimise într-o anumită direcție. Dacă în drumul lor undele respective întâlnesc vreun obstacol, se vor «reflecta», adică se vor întoarce înapoi, fiind receptate de receptor. Apoi sunt proiectate pe un ecran special ca acela al televizorului, în felul acesta, cel ce utilizează radarul, observă obstacolul respectiv.
Pe drept cuvânt s-a spus că, în timp de pace, radarul protejează navele și avioanele ca un adevărat înger păzitor. Navele sunt astfel ferite de ciocnirea cu alte nave, stânci sau aisberguri, iar avioanele de vârfurile munților sau de alte avioane...
Undele folosite de radar sunt unde electromagnetice. Este vorba despre unde invizibile ochiului uman, de mare frecvență, ale căror natură și caracteristici sunt asemănătoare cu cele ale luminii. Când cad pe un obiect, mai ales metalic, se reflectă, urmând aceleași legi ca acelea ale reflectării luminii.
Acțiunea radarului poate fi definită pe scurt ca fiind reflectarea undelor electromagnetice. Radarul este un aparat foarte util, fiindcă aduce omului multe servicii, nu numai în vreme de război, ci și în timp de pace. În ultima vreme este folosit pe scară largă și în astronomie, cu ajutorul său realizându-se măsurători și detectări ce nu se pot realiza cu ajutorul telescoapelor, care sunt afectate de razele solare. Radarul însă nu este influențat de razele solare, ci își emite undele unde și când dorește.
După cum au constatat naturaliștii, aparate asemănătoare radarului folosesc de secole liliecii! Modul de funcționare este identic. Singura diferență constă în faptul că aici avem de a face cu reflectarea ultrasunetelor.
Să spunem câteva cuvinte și despre aceste unde.
Când un corp este supus unei mișcări pulsatorii, provoacă un sunet. Numărul vibrațiilor produse într-o secundă se numește frecvență. Când frecvența este foarte mare, vorbim despre ultrasunete52. Concret: când sunt peste 20.000 de vibrații pe secundă, sunetele emise nu pot fi percepute de urechea umană, fiind vorba despre ultrasunete. Când sunt mai puțin de 16 vibrații pe secundă, vorbim despre unde de joasă frecvență.
Meritul descoperirii lor aparține fraților Pierre53 și Paul Curie.
Ultrasunetele sunt foarte interesante fiindcă transmit multă energie. Astăzi sunt utilizate în multe aplicații: în crearea de noi tipuri de aliaje și amalgame metalice, la stabilirea diagnosticelor (stabilirea diagnosticului cu ultrasunete prezintă avantajul că acestea străbat țesuturile vii, fără a le vătăma), Ia executarea unor intervenții chirurgicale, grăbirea reacțiilor chimice, curățarea coșurilor, spălarea hainelor etc.
Prima utilizare practică a ultrasunetelor datează din 1917 și avea în vedere detectarea submarinelor.
Să vedem acum care este legătura dintre ultrasunete și lilieci54.
Acest straniu mamifer chiropter, deși are privirea foarte slabă, se poate mișca ușor și foarte repede pe întuneric. Zboară noaptea prinzând numeroase insecte, fără ca vreodată să se împiedice de sârme, crengi, coloane sau ziduri.
Există peșteri mari unde liliecii trăiesc în număr foarte mare, se mișcă, zboară, vin și pleacă fără să se ciocnească între ei.
Chiar dacă li s-ar scoate ochii, tot s-ar mișca foarte ușor pe întuneric.
În secolul trecut, omul de știință italian Lazzaro Spallanzani55 a făcut un experiment remarcabil. A întins într-o încăpere o plasă, punând deasupra sa mulți clopoței. A acoperit ochii unui liliac și l-a lăsat apoi să zboare prin încăpere, vrând să vadă dacă se va încurca în plasă. De îndată ce s-ar fi atins de aceasta, ar fi sunat clopoțeii. Cu mare uimire a constatat că liliacul nu a atins plasa nici măcar o singură dată, lucru ce dovedea existența unei alte modalități necunoscute de orientare.
Cercetările ulterioare au lămurit misterul. S-a dovedit că liliacul dispune de un aparat extrem de complex ce funcționează ca un radar, cu singura diferență - așa cum am mai spus - că în locul undelor electromagnetice, folosește ultrasunete. Acest sistem a fost denumit sonar56 sau detector sonic.
Cu ajutorul laringelui care este osos, compact și cu mușchi puternici, liliacul emite sunete ca niște bătăi. Fiindcă depășesc capacitatea noastră auditivă le numim ultrasunete. Emisiunea acestor sunete este scurtă și intermitentă - de obicei, douăzeci sau treizeci pe secundă - desigur, în funcție de specia de liliac. Când liliacul se află în repaus, numărul scade la cinci sau zece. Când însă în timpul zborului întâlnește multe obstacole, numărul crește până la cincizeci, iar când se luptă să-și prindă prada, chiar peste cincizeci.
Aceste ultrasunete ies prin nări57 care, ca de altminteri tot nasul, sunt alcătuite ca un megafon care îndreaptă sunetul spre un punct anume. Acest lucru este uimitor!
Dacă folosim un aparat numit «detector de lilieci» putem auzi și noi aceste sunete, fiindcă acest aparat «convertește» sunetele emise în sunete ce sunt accesibile auzului nostru. Zgomotul scos de lilieci seamănă cu un plescăit intermitent, fiind când mai scurt, când mai lung. Am auzit aceste sunete într-o emisiune televizată. Un magnetofon special încetinea sunetele de treizeci de ori. În același timp, un alt aparat, un spectrograf, vizualiza sunetele. Era ceva impresionant. Ca și cum ar fi căzut o cortină, lăsând să se vadă minunatele și sfintele taine ale Creației. Cuvântul sonar este acronimul expresiei din limba engleză So(und) na(vigation) r(anging), adică orientare cu ajutorul sunetelor. La unele specii de lilieci ultrasunetele sunt emise prin gură.
Îndată ce ultrasunetele se lovesc de un obiect, se întorc înapoi, fiind prinse de receptorii asemenea celor ai radioului, receptori aflați în urechile liliacului.
Nu există nici o îndoială că receptorii sunt plasați în ureche. S-a observat că atunci când îi sunt înfundate urechile, liliacul își pierde pe loc simțul orientării, împiedicându-se la tot pasul.
Complex și uimitor mecanism! Pentru a nu-și auzi glasul în timp ce emite sunetele respective, își astupă urechile cu o pereche de mușchi auditivi care se contractă. După emiterea sunetelor, mușchii se relaxează, pentru ca liliacul să poată auzi interesanta «reflectare» a sunetelor.
Mesajul pe care îl vor percepe urechile va fi transmis creierului, care va acționa în consecință. Astfel, ecoul sunetelor pe care le emite liliacul, îl ajută să-și găsească drumul. După lungimea timpului scurs între emiterea sunetelor și recepționarea lor, își dă seama de distanța ce îl desparte de obiectul aflat în fața sa.
Prin urmare, din laringe sunt emise ultrasunete care mai apoi sunt trimise în exterior prin nas, se reflectă și sunt receptate de urechi, mergând apoi la creier spre prelucrare. Un radar desăvârșit! Perfecțiunea sa este atât de minunată, încât naturaliștii nu au reușit încă să-i descopere toate tainele, cu atât mai mult cu cât acest radar are dimensiuni atât de reduse!
Omul de știință francez Jean Mondorsie notează undeva: «Toate acestea presupun un șir de mecanisme (emiterea clic-urilor, sistemul de receptare din urechi) ale căror complexitate și exactitate provoacă admirația mai ales în ce privește creierul al cărui mecanism de analizare a ultrasunetelor este infinit mai perfecționat decât cele mai bune radare ale noastre. Semnalele liliacului de exemplu, mult mai rapide decât ale noastre, străbat 30 de kilometri, în timp ce ale noastre, doar 3, 4 în același interval de timp. În plus ne uluiesc, - și acest lucru i-a uimit pe electroniști și pe ciberneticieni58 - dimensiunile minuscule ale acestui mecanism analitic ce nu se poate compara cu radarele noastre».
Să prezentăm acum un alt fenomen uimitor. Există peșteri uriașe unde trăiesc milioane de lilieci, Cu toate acestea, fiecare își recunoaște propriile emisiuni de ultrasunete - având propria lungime de undă - și niciodată radarul său nu se încurcă cu radarele celorlalți!
Remarcabil este felul în care reușesc să-și dea seama după o singură rezonanță, dacă piedica ivită în cale este creangă sau țânțar, fiind vorba de ceva comestibil sau nu. Aceasta este altă taină. De asemenea misterios este și felul în care în timp ce zboară pot mânca insecta pe care au prins-o, putând totodată să se orienteze cu ajutorul emiterii și recepției undelor.
Deosebit de impresionant este un liliac din America Centrală care vânează atât insecte, cât și pești, pentru care are o mare slăbiciune. Pare incredibil și totuși este adevărat. Acest liliac prinde și pești! Dar cum îi găsește? Cu ajutorul «radarului» de care dispune. Peștele aflat aproape de suprafața apei, la cea mai mică mișcare pe care o face, este pierdut. Sistemul de detecție cu ajutorul sunetelor pe care îl are liliacul, îl ajută să localizeze peștele cu extremă precizie. Apoi îl prinde într-o clipită cu ghearele încovoiate ale picioarelor posterioare (această specie de liliac are gheare ascuțite ca ale vulturului). Prada este dusă în gură, fiind mâncată în liniște în cuib.
Vedem așadar că liliecii izbutesc lucruri incredibile nu doar în aer, ci și în apă.
După toate astea, cum ar mai putea oare ateii să susțină că nu există Dumnezeu și că toate s-au făcut singure?! Aici un ac cu gămălie, colo un ac de siguranță, dincolo o foarfecă – pentru ca toate acestea să se poată face trebuie să existe o minte. O minte care să le conceapă, o minte care să le schițeze și o minte care să le fabrice. Ateii, deși acceptă că este nevoie de o minte pentru fabricarea unei forfecuțe, în ce privește minunatele mecanisme ca radarul liliecilor, socotesc că este de ajuns soarta sau o faptă necugetată!
Și încă ceva. Unii oameni, influențați de teoria lui Darwin59 își închipuie că toate ființele vii sunt verigi ale unui lanț evoluțional. Ni se spune că dintr-o specie a rezultat alta «prin evoluție», fără intervenția și supravegherea lui Dumnezeu.
Acestora le-am spune: Să presupunem că analizăm trei verigi succesive din lanțul împărăției animalelor: D, E și F. F este reprezentat de liliac. Cum explicăm faptul că, deși F prezintă un excelent mecanism radar, nici E, nici D nu prezintă nici cea mai rudimentară formă a acestui tip de mecanism? De ce nu observăm nici o «evoluție»?
Un alt exemplu: La veriga N remarcăm un mecanism desăvârșit de producere a curentului electric, fără ca la verigile precedente, L și M, să constatăm un mecanism de același fel mai simplu sau în curs de evoluție.
Recent oameni de știință serioși, paleontologi60, geneticieni, biologi, anatomiști, fie singuri, fie în cadrul unor congrese, susțin faptul că este insuficientă teoria evoluționistă și adoptă ideea unor salturi mari și bruște. «Este zadarnic - susțin ei - să acceptăm teoria evoluției astăzi, de vreme ce se ivesc multe întrebări la care nu avem răspuns» (Sunday Times, 8-3-1981).
Inspirați de modul de orientare al liliecilor, oamenii de știință au fabricat aparate acustice pentru nevăzători, un fel de «semafoare sonore», care îi avertizează sonor despre fiecare piedică aflată în drumul lor. Cu alte cuvinte, nevăzătorii au dobândit ochi ca ai liliecilor! Pentru prima oară asemenea aparate au fost concepute și fabricate în Anglia pentru oamenii care și-au pierdut lumina ochilor în război.
Un aparat ca acela al liliecilor au și delfinii, care au fost «dotați» și ei cu un radar. De parcă nu le-ar fi ajuns toate celelalte daruri cu care au fost dăruiți!
Delfinii emit ultrasunete, cu o frecvență de 200.000 Hz pe secundă. Cu ajutorul radarului cercetează tot ce se află în fața lor. Stabilesc dacă obiectul este comestibil sau nu. Această metodă a localizării cu ajutorul sunetelor este importantă pentru supraviețuirea delfinilor, care nu au miros cu care să-și poată detecta hrana.
S-au făcut multe experimente și toate au demonstrat funcționarea perfectă a sistemului. S-au acoperit ochii unor delfini și apoi li s-au urmărit mișcările. S-a constatat că puteau distinge fără greș două feluri diferite de pești de aceeași mărime, prinzându-i pe aceia care le plăceau. De asemenea oamenii de știință au constatat că delfinii au capacitatea de a distinge de la patruzeci de metri o scrumbie de un chefal.
S-a mai făcut un experiment interesant. Un delfin a fost dresat să se ducă într-un anume loc, să ia o cunună și să și-o pună pe cap. Apoi, i s-au acoperit ochii cu două bucăți de plastic. Lângă cunună au fost puse alte obiecte asemănătoare, însă nu de formă identică. S-a repetat experimentul. Delfinul s-a îndreptat din nou spre același punct și, fără a se încurca deloc, a luat cununa și și-a pus-o pe cap. Repetând experimentul de mai multe ori, rezultatele au fost identice, delfinul făcând totul fără greș. S-a constatat că metoda lor de identificare a obiectelor este atât de desăvârșită, încât delfinii pot face distincția între obiecte de metal de aceleași dimensiuni, dar de densități diferite!
Și insectele emit și recepționează unde. S-a dovedit că antenele multor insecte îndeplinesc funcția de emițător si receptor, astfel realizându-se comunicarea între ele.
Un lucru asemănător se observă și la mreană. Pe capul său turtit cu ochi foarte mici, vedem șase mustăți, din care două sunt foarte lungi. Oare la ce are nevoie de mustăți așa mari? Cercetătorii au constatat că, folosindu-se de aceste mustăți, mreană primește mesaje. Când stă nemișcată în cuibul său, își scoate afară mustățile cu care adună felurite informații. Tot cu mustățile percepe trecerea peștilor mici. În acel moment mreană țâșnește din gaura sa inaccesibilă și-i înghite.
Să revenim la insecte. Una dintre ele, molia, dispune sigur de un aparat de radio! Femela, de exemplu, emite prin fereastra deschisă a mansardei un semnal foarte fin, o undă de o anumită lungime. De la mare distanță masculul recepționează mesajul și îi răspunde.
Această insectă neînsemnată și dăunătoare folosește un radio! Ce mai poate adăuga știința omenească, care a inventat radiofonia foarte târziu?
La sfârșitul secolului trecut (1896) Marconi a inventat telegraful fără fir. Abia odată cu descoperirea undelor electromagnetice, pe care a realizat-o Maxwell61 mai devreme (1861) știința a reușit în perioada 1902-1905 să pună bazele radiofoniei, descoperind așa-numita diodă a lui Fleming62. Prin urmare molia a luat-o înaintea științei!
Suntem cuprinși de uimire când vedem că diferite animale, insecte umile și neînsemnate precum moliile, țânțarii, liliecii, mrenele, delfinii... au radio, telefon, telegraf și radar!
Toate acestea sunt argumente în plus care ne fac să ne aducem aminte de Mintea supremă, «Căreia îi sunt descoperite toate comorile înțelepciunii și ale cunoașterii».
Minunile Creației
Arhimandrit Daniil Gouvalis!
Comentarii
Trimiteți un comentariu