Între Dumnezeu şi sufletul meu există crucea pe care a luat-o Acesta. Ca să existe plinătate e nevoie de cruce. Și Sensul crucii e nemărginit. Crucea lui Hristos e veşnicul pom al vieții, puterea nebiruită, unirea cerului și a pământului, unealta unei pedepse ruşinoase.
Am vizitat recent un cimitir militar: sute și mi de cruci identice, dispuse în şiruri strânse ocupau tot spațiul. Pe fiecare mormânt o cruce, sau mai degrabă o spadă, o sabie în formă de cruce, cu lama împlântată în pământ și mânerul constituind partea superioară a ei. Crucea devenise sabie, sabia o cruce. Această asociere cruce-sabie e bine cunoscută din Evul Mediu. Mânerul era făcut mare pentru a aminti crucea, și în el se puneau moaște. Scrieri speciale imortalizează asocierea dintre aceste două cuvinte, atât de scurte, dar atât de enorme; mulţi s-au jucat cu ele pentru a justifica războaiele și violența.
Adeseori însă, apropierea între spadă și cruce ia în Evanghelie un înțeles cu totul diferit de ce obişnuit: „Sabie va trece prin inima ta", spune dreptul Simeon vorbind despre sabia cu două tăişuri ce o va străpunge pe Maica Domnului . Vedem bine aici în ce anume constă diferența. Când oamenii noştri de condei scriu „cruce și spadă", crucea simbolizează un mod pasiv de a îndura suferințele în timp ce spada trimite la acțiune. Or în Evanghelie e invers. Pe de-o parte, crucea e luată în mod liber, adică activ, de Fiul Omului. Pe de altă parte, sabia, care străbate inima și trece inevitabil prin sufletul nostru, simbolizează suferința aleasă nu liber, ci îndurată pasiv. Dacă crucea lui Hristos, liber acceptată, devine pentru Maica Domnului o sabie cu două tăişuri care-i străbate inima, aceasta nu este pentru că ea a ales-o liber, ci pentru că nu poate să nu sufere la suferințele Fiului ei.
Această sabie cu două tăişuri nu e legată doar de destinul Maicii Domnului; ea ne învață ceva pe toți și ne angajează pe toți. Pentru a sesiza acest lucru trebuie să înțelegem calea pământească a Mariei, trebuie să vedem ce lucru în același timp excepțional și comun are aceasta.
Biserica ortodoxă poartă în adâncul conștiinței sale taina Maicii Domnului. Vede în ea nu numai Maica îndurerată de la picioarele cruci Fiului său, dar și împărăteasa cerului, „ cea mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii". Vede în Fecioara coborâtoare din seminția lui luda și în fiica lui David, maica oricărei făpturi vii, întruparea personală a Bisericii, trupul uman al lui Hristos. Cu acoperământul vălului ei, Maica Domnului acoperă tot pământul devenind ea însăşı „pământul, maică jilavă" . O imagine care, legată de meditația asupra crucii, dobândește un sens nou. Pământul Golgotei străpuns de cruce, inundat de sânge, nu este oare inima mamei străpunse de sabie? Da, crucea Golgotei străpunge inima pământului-mamă.
Maica Domnului va fi pururea cu noi pe drumui nostru către cruce. Ea stă aproape de noi, şı fiecare din crucile noastre e sabia ei.
În viața creștină trebuie să existe nu numai nebunia crucii, dar și nebunia sabiei. Nu numai răstignirea, dar și participarea la răstignirea celuilalt, starea pe Golgota la picioarele fiecărei cruci omeneşti. Sufletul creştin trebuie să fie filial și purtător de cruce dar și matern şı primitor de sabie.
Sursa: monahia MARIA SKOBTOVA, lubirea nebună pentru aproapele: Viața și învăţăturile Maicii Maria Skobtova: (1891-1945),.
Comentarii
Trimiteți un comentariu