Treceți la conținutul principal

SFÂNTUL LEONTIE DE LA RĂDĂUȚI Mânăstirea Bogdana (secolele XIV–XV)


"Sfântul Ierarh Leontie este numărat printre cei dintâi sfinți români pe care i-a odrăslit pământul Moldovei și adevăratul părinte duhovnicesc al Cuviosului Daniil Sihastrul. După tradiție era de loc din orașul Rădăuți. Apoi, râvnind Sfinților Părinți de odinioară și arzând cu inima după dragostea lui Hristos, spre sfârșitul secolului al XIV-lea s-a făcut sihastru în pădurile seculare din partea locului.

Deci, călugărindu-se cu numele de Lavrentie, s-a învrednicit mai târziu de darul preoției. Apoi, împreună cu câțiva ucenici, a întemeiat o vestită sihăstrie de călugări în codrii Rădăuților, ce se chema, după numele său „Schitul Laura” (Lavra) sau „Mânăstirea Sfântului Lavrentie”53. În obștea sa, Cuviosul Lavrentie a format mulți ucenici cu viață aleasă, printre care se număra și Sfântul Daniil Sihastrul. În Schitul Laura, însuși Cuviosul Lavrentie s-a nevoit și a avut o trăire așa de înaltă, încât s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul facerii de minuni. Că pe mulți bolnavi îi vindeca cu rugăciunea sa și era tuturor părinte, sfetnic, dascăl și ocrotitor.

După întemeierea Episcopiei de Rădăuți, auzind domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, de nevoința sa, l-a rânduit episcop al acestui scaun. Și a păstorit cu multă înțelepciune turma lui Hristos câțiva ani de zile, învățând pe toți dreapta credință și făcându-se tuturor pildă de sfințenie. Apoi, râvnind iarăși vieții sihăstrești, s-a retras din scaun și s-a făcut schimonah cu numele de Leontie, ajungând cel mai vestit sihastru și părinte duhovnicesc din nordul Moldovei. Deci, mai trăind puțin și uimind pe toți cu smerenia, cu nevoința și cu darul minunilor pe care le făcea, și-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului.

Mai târziu, proslăvindu-se prin oarecare minuni și fiind găsit în mormânt cu trupul întreg și nestricat, s-a așezat cu cinste în biserica episcopală din Rădăuți spre închinarea tuturor, unde mulți credincioși primeau sănătate și mângâiere la sfintele sale moaște, ajungând vestit până dincolo de hotarele Moldovei.

În anul 1639, prădându-se biserica, au dispărut și moaștele Sfântului Leontie din Rădăuți. Unii cred că au fost luate de năvălitori. Alții spun că au fost îngropate de călugări în biserică, în anul 1783, odată cu desființarea mânăstirii. Însă, locul unde se află astăzi, singur Dumnezeu îl știe. În anii 1621–1622 un vestit teolog ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopystenski din Kiev, scria despre el: „În Rădăuți, în episcopie, Sfântul Leontie făcătorul de minuni zace cu trupul întreg...”54.

Sfinte Preacuvioase Părinte Leontie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi."

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

"Asta a văzut Cuvioasa și n-a putut descrie în cuvinte omenești" ...

 SFÂNTA CUVIOASĂ ELISABETA A TĂCUT. EA A VĂZUT SFÂRȘITUL OMULUI AȘA CUM ÎL ȘTIAM " N ăscută pe 16 iulie 1970, în satul Benia, comuna Moldova Sulița, județul Suceava, purta în viața civilă numele Rodica Lazăr. La data de 9 septembrie 1986, fata Rodica Lazăr, la numai 16 ani, a intrat în obștea Mănăstirii Pasărea, de lângă București. În anul 1988, de praznicul Sfintei Treimi a primit binecuvântarea să poarte culion și rasă. Pe data de 12 de-cembrie 1990, de sfântul ierarh Spiridon a primit rangul de rasoforă cu numele de Elisabeta. În anul 1991 a primit ascultarea de lucrătoare la atelierele mănăstirii Pasărea, unde se produceau obiecte de cult și bisericești. În ace-lași an a frecventat Școala de muzică psaltică din București, la Părintele profesor Victor Frangulea. La 22 mai 1996, din mila lui Dumnezeu, maica Timoteia i-a făcut chemare să meargă în Țara Sfântă, unde a făcut ascultare de paraclisier și cântăreț bisericesc la strană, la Biserica Românească de la Ierusalim. În anul 1...

NAȘTEREA DIN NOU ÎN HRISTOS..

" S finții Părinți ne spun că Dumnezeu a creat lumea și tot ce este în ea, dar își continuă creația zi de zi și clipă de clipă, veghind asupra întregii creații veșnic. Dumnezeu creează locuri, oameni, întâlniri, comuniuni între oameni care nu s-au cunoscut niciodată prin Duhul Sfânt. Oamenii cu o viață duhovnicească îmbunătățită, cu o viață de sfințenie lasă în urma lor o dâră a harului divin. Mai mult, atunci când îi întâlnești te simți mic, te simți slab, te simți păcătos.  Într-o noapte de vară, a bătut la noi la ușă o astfel de persoană. Am deschis ușa și ne-a izbit în față harul divin. Era maica Teodora (Sfânta Elisabeta), pe care am poftit-o în casă, am așezat-o la masă. Am mâncat, ne-am rugat, am plâns cu lacrimile bucuriei duhovnicești. În acea noapte, s-a întâmplat o minune în casa noastră. Fosta soție, Cherața, a avut un moment de meditație profundă și de căință, ca într-un film i s-a derulat în față viața ei plină de păcate, după care a izbucnit în plâns și a plâns preț...

O inimă care nu plânge nu se roagă

 "Omule… nu fugi de lacrimă, căci ea este semnul că inima ta încă respiră.Când omul nu mai are lacrimi, nu e doar că s-a uscat ochiul, ci s-a împietrit inima. Și o inimă împietrită nu mai poate nici iubi, nici ierta, nici simți prezența lui Dumnezeu. Sfântul Paisie spunea cu durere: „O inimă care nu plânge, nu se roagă.” Pentru că rugăciunea adevărată nu se face cu buzele, ci cu suspinul care se ridică din adâncul inimii, acolo unde cuvântul nu mai ajunge. Lacrima este glasul tainic al inimii. Ea nu cere, nu explică, nu argumentează — doar se varsă. Și în acea picătură mică, Dumnezeu citește tot ce omul nu mai poate spune. Când lacrima cade, cerul se deschide; când lacrima lipsește, cerul tace. De aceea, Sfântul Paisie spunea că lacrima e rugăciune curată, fără mândrie, fără formă, fără zgomot. Ea spală sufletul mai mult decât o mie de cuvinte rostite în grabă. Dar omul de azi s-a rușinat de lacrimă. Vrea să fie tare, să nu se vadă că îl doare, să nu pară slab. Și astfel își ascun...