Luna lui Iulie, în ziua întâi: pomenirea Sfinților Mucenici și doctori fără de arginți: Cosma și Damian, cei ce au mărturisit în Roma (+284)

Aceștia au fost din marea cetate a Romei, în zilele împăratului Carus (282-284), frați fiind, și, cu meșteșugul doctori, vindecând nu numai oameni, ci și dobitoace și neluând altă parte, de la cei ce se lecuiau, decât credința și mărturisirea lui Hristos. Deci, au fost pârâți la împărat, că, prin meșteșug vrăjitoresc, fac vindecările și că, astfel, în fiecare zi, părăsind închinarea la idoli, mulți se apropie de Hristos.Și a trimis împăratul, îndată ostași, să-i prindă, și să-i aducă înaintea lui, la judecată. Și ostașii, mergând în satul de lângă Roma, unde Sfinții aveau locuința lor, de la părinți, nu i-au aflat, deoarece credincioșii îi siliseră, pe Sfinți, să se ascundă într-o peșteră. Deci, ostașii, mâniindu-se, au prins pe niște bărbați cinstiți, din satul acela, și, legându-i în lanțuri, i-au dus la Roma. Aflând de aceasta, Sfinții Cosma și Damian, nerăbdând ca alții să sufere în locul lor, au ieșit din peșteră și s-au predat singuri. Deci, ostașii eliberând pe acei bărbați, au pus în lanțuri pe Sfinții Cosma și Damian.

Iar, a doua zi, pe când împăratul stă la judecată, iar Sfinții își mărturiseau credința lor în Hristos, deodată, capul împăratului s-a sucit, cu fața la spate, și nu putea să-l mai întoarcă. Dar, cu acest prilej, împăratul însuși s-a izbăvit din păgânătate, că a fost tămăduit de dânșii, crezând în Hristos, el și toată casa lui, eliberând pe Sfinți, pe care i-a trimis la locul lor.

Dar dascălul păgân al Sfinților, cel care îi învățase pe ei meșteșugul vindecărilor, nerăbdând slavă pe care oamenii de la sate, o aduceau Sfinților doctori fără de arginți, la îndemnul vrăjmașului, a primit în inima lui, gândul lui Cain. Și, sub cuvânt de a culege împreună buruieni de leac, pe un munte, i-a despărțit pe cei doi frați, unul de altul, și i-a ucis cu pietre. Și așa s-au învrednicit de cununile mucenicești de la Hristos, Căruia I se cuvine slavă și cinste în veci Amin.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

"Asta a văzut Cuvioasa și n-a putut descrie în cuvinte omenești" ...

SFÂNTA CUVIOASĂ ELISABETA A TĂCUT. EA A VĂZUT SFÂRȘITUL OMULUI AȘA CUM ÎL ȘTIAM " N ăscută pe 16 iulie 1970, în satul Benia, comuna Moldova Sulița, județul Suceava, purta în viața civilă numele Rodica Lazăr. La data de 9 septembrie 1986, fata Rodica Lazăr, la numai 16 ani, a intrat în obștea Mănăstirii Pasărea, de lângă București. În anul 1988, de praznicul Sfintei Treimi a primit binecuvântarea să poarte culion și rasă. Pe data de 12 de-cembrie 1990, de sfântul ierarh Spiridon a primit rangul de rasoforă cu numele de Elisabeta. În anul 1991 a primit ascultarea de lucrătoare la atelierele mănăstirii Pasărea, unde se produceau obiecte de cult și bisericești. În ace-lași an a frecventat Școala de muzică psaltică din București, la Părintele profesor Victor Frangulea. La 22 mai 1996, din mila lui Dumnezeu, maica Timoteia i-a făcut chemare să meargă în Țara Sfântă, unde a făcut ascultare de paraclisier și cântăreț bisericesc la strană, la Biserica Românească de la Ierusalim. În anul 1...

NAȘTEREA DIN NOU ÎN HRISTOS..

" S finții Părinți ne spun că Dumnezeu a creat lumea și tot ce este în ea, dar își continuă creația zi de zi și clipă de clipă, veghind asupra întregii creații veșnic. Dumnezeu creează locuri, oameni, întâlniri, comuniuni între oameni care nu s-au cunoscut niciodată prin Duhul Sfânt. Oamenii cu o viață duhovnicească îmbunătățită, cu o viață de sfințenie lasă în urma lor o dâră a harului divin. Mai mult, atunci când îi întâlnești te simți mic, te simți slab, te simți păcătos. Într-o noapte de vară, a bătut la noi la ușă o astfel de persoană. Am deschis ușa și ne-a izbit în față harul divin. Era maica Teodora (Sfânta Elisabeta), pe care am poftit-o în casă, am așezat-o la masă. Am mâncat, ne-am rugat, am plâns cu lacrimile bucuriei duhovnicești. În acea noapte, s-a întâmplat o minune în casa noastră. Fosta soție, Cherața, a avut un moment de meditație profundă și de căință, ca într-un film i s-a derulat în față viața ei plină de păcate, după care a izbucnit în plâns și a plâns preț...

O inimă care nu plânge nu se roagă

"Omule… nu fugi de lacrimă, căci ea este semnul că inima ta încă respiră.Când omul nu mai are lacrimi, nu e doar că s-a uscat ochiul, ci s-a împietrit inima. Și o inimă împietrită nu mai poate nici iubi, nici ierta, nici simți prezența lui Dumnezeu. Sfântul Paisie spunea cu durere: „O inimă care nu plânge, nu se roagă.” Pentru că rugăciunea adevărată nu se face cu buzele, ci cu suspinul care se ridică din adâncul inimii, acolo unde cuvântul nu mai ajunge. Lacrima este glasul tainic al inimii. Ea nu cere, nu explică, nu argumentează — doar se varsă. Și în acea picătură mică, Dumnezeu citește tot ce omul nu mai poate spune. Când lacrima cade, cerul se deschide; când lacrima lipsește, cerul tace. De aceea, Sfântul Paisie spunea că lacrima e rugăciune curată, fără mândrie, fără formă, fără zgomot. Ea spală sufletul mai mult decât o mie de cuvinte rostite în grabă. Dar omul de azi s-a rușinat de lacrimă. Vrea să fie tare, să nu se vadă că îl doare, să nu pară slab. Și astfel își ascun...

Faceți căutări pe acest blog