"Mă simt dator să te luminez puțin mai mult în această privință. Pustnicii cunosc viclenia diavolului, dar îi cunosc și slăbiciunea și lipsa. Ei cunosc din experiență ura lui satan, dar și iubirea dulce a lui Hristos pentru făptura omenească.
Dragostea lui Dumnezeu pentru om este mai puternică în acest război.
Domnul vine blând în suflet și potrivit măsurii în care El se apropie, dăruiește har și bucurie. După fiecare bătălie, vine har nespus și de neînțeles, vine bucurie, pace și liniște. „Adevăratul început al rugăciunii este căldura în inimă care mistuie patimile și aduce fericire și bucurie sufletului”, potrivit Sfântului Grigorie Sinaitul. Noi o simțim aceasta cu putere fiindcă trăim o stare pe care n-am cunoscut-o înainte. Totul înlăuntrul nostru devine calm și liniștit! Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă” devine o doxologie: „Slavă Ție, Doamne!” Apoi, înainte de toate, trebuie să ne oprim la cuvântul „Iisus”, căci Acesta este prezent. Amintirea lui Iisus cu mintea concentrată în inimă, este atinsă acum fără trudă și fără multă nevoință. De fiecare dată când pronunțăm numele lui Iisus, cât se îndulcește inima! Nu vrem, cu nici un preț să pierdem acest ceas dumnezeiesc, după care tânjim atât de mult. Pururea pomenitul meu stareț spunea rugăciunea inimii timp de șase ore și i se părea că a trecut doar un sfert de oră.
Bucuria vine în valuri. Apoi bătăile inimii…Mulți Părinți vorbesc despre acestea.
— Gheron, îmi amintesc că Sfântul Nicodim interpretează rugăciunea Maicii Domnului „Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1, 47) cam în același fel.
În acel moment, într-adevăr, mi-am amintit învățătura Sfântului Nicodim: „El încânta peste măsură pe cel a cărui inimă vibrează și tresaltă din cauza acestei bucurii necontenite; și el este, într-un fel, plin de entuziasm, și această încântare este numită de Părinții neptici «tresărirea» și «săltarea» inimii, adusă de harul dumnezeiesc”. Și continuă: „inima ta vă tresări de câte ori harul te cercetează și de câte ori Sfântul Duh lucrează tainic în sufletul tău prin lucrarea sfintei rugăciuni a inimii”. Mulți Părinți ai Bisericii au vorbit despre această tresăltare a inimii. De exemplu, Sfântul Grigorie Palama spune: „inima saltă cu entuziasm pentru dragostea de bine”, iar Sfântul Vasile, ca și Sfântul Atanasie cel Mare, iau aceasta drept un semn al harului.
— Da, a spus sfântul și mult încercatul nevoitor. Așa este. După o luptă eroică și dureroasă, harul lui Hristos cercetează inima noastră și o liniștește. Dar nu vine la fiecare dintre noi la fel. Depinde de progresul duhovnicesc al omului și de lucrarea Sfântului Duh, care lucrează „potrivit voii Sale”, pentru binele nostru. „La început harul apare în felurite chipuri în timpul rugăciunii, și omul este părtaș în duh în multe feluri diferite. Harul este cunoscut și trăit potrivit propriei sale voințe.” Avem exemplul profetului Ilie. El a simțit o „vijelie năprasnică ce va despica munții”. Apoi a simțit un cutremur, un foc, iar în cele din urmă o adiere de vânt lin, și acolo era Domnul. Sfântul Grigorie Sinaitul explică că Sfântul Duh vine la unii oameni, mai ales la începători, ca un duh de frică ce distruge munții patimilor și zdrobește inimile greu împietrite, dându-le pocăință și lacrimi pentru viața lor păcătoasă de dinainte.
La cei din starea de mijloc, vine ca un cutremur, adică o încântare (aceasta este tresărirea inimii de care am vorbit mai înainte), o râvnire a inimii, iar la cei desăvârșiți, vine ca o adiere de vânt lin, ca o lumină blândă.
Începătorii primesc lucrarea harului „în parte”, pe când cei desăvârșiți primesc harul în întregime. Deci, cum probabil ai înțeles, de fiecare dată când harul ne vizitează, vine într-o măsură desăvârșită, potrivită bineînțeles nevoinței și smereniei noastre.
— Așadar, harul vine și pleacă iar?
— Da, a răspuns sfântul pustnic. Vine și pleacă spre a se reîntoarce și a dispare din nou. Dumnezeu își trimite harul său și îl retrage. La începutul acestei lupte duhovnicești, intervalele între retragerea lui și revenirea din nou sunt mai lungi. Dar ele se scurtează după multă nevoință. Atletul rugăciunii este obișnuit cu aceste vizite dar și cu retragerea harului.
— Dar de ce se întâmplă aceasta? Care este scopul venirii și plecării harului?
— Vine să mângâie și să îndulcească inima și pleacă spre a da posibilitatea dobândirii pe mai departe, a căutării și a smereniei. Se retrage pentru ca atletul să înțeleagă că a fost un dar de la Dumnezeu, și de aceea el este cu totul nevrednic sal primească. Mulți călugări cunosc din experiența lor acest „joc al harului”, care poate dura mulți ani. Vine și pleacă! În primul caz, harul sprijină pe călugăr prin venirea sa și îl umple de mângâiere dumnezeiască. E ca și cum i-ar spune: „Sunt aici”. În al doilea caz, pleacă pentru că harul ce i-a fost dat să fie asimilat, ceea ce este foarte greu. Trebuie să se lucreze foarte mult și să se facă multă rugăciune pentru a se asimila harul primit. Pentru că sunt cazuri când călugării au primit harul dumnezeiesc, dar mai târziu l-au lepădat. Nu s-a întâmplat la fel cu apostolul Petru? A primit mult har pe muntele Tabor dar, nefiind în stare să-l asimileze, a ajuns să-l tăgăduiască pe Hristos. Stadiul asimilării harului este legat de o căutare chinuitoare a lui.
Atletul știe acum (după venirea lui) că există și aceasta îl face să-l caute în lacrimi. Plânge precum copilul ce-și caută mama, în timp ce ea se ascunde: „Unde ești, Lumina mea? Unde ești, Bucuria mea? De ce m-ai părăsit și m-ai lăsat inima în suferință? De ce ți-ai ascuns fața Ta de mine și sufletul meu se îndurerează? Când mi-ai venit în suflet mi-ai ars păcatele. Vino din nou acum și arde-mi din nou păcatele ce te-au ascuns de mine, precum norii ascund soarele. Vino și bucură-mă cu venirea ta. O, Doamne, de ce întârzii? Vezi că sufletul meu este chinuit, și că Te caut în lacrimi. Unde Te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu Te vede pe Tine, Cel ce ești pretutindeni, și Te caut îndurerat? Asemeni, Preasfânta Fecioară cu Iosif Te-au căutat îndurerați, când erai copil. Ce a gândit ea în durerea ei negăsindu-și Fiul?” (Sfântul Siluan Athonitul).
Sfântul Serafim de Șarov a pierdut harul lui Dumnezeu, pentru că s-a mâniat împotriva unui frate. Nu a fost nenorocire mai mare pentru el. Abia atunci a putut înțelege suferința lui Adam care a fost alungat din rai după pierderea comuniunii cu Dumnezeu. Astfel, Sfântul Serafim a rămas o mie de zile și nopți cerând harul lui Dumnezeu pe o stâncă, de unde a coborât abia după ce l-a primit.
De aceea, a continuat Gheron, harul se retrage deoarece astfel inima însetează după Dumnezeu și Îl iubește mai mult. Acum are experiența dulceții harului și a goliciunii pe care absența lui o creează, împreună cu amărăciunea păcatului. Și atunci îl căută, dar fără deznădejde sau necredința. Trebuie să adaug și că după ce a învăluit mintea și a adus-o le extaz, harul o părăsește apoi foarte repede (mai ales când mintea este încă la începutul lucrării sale noetice) astfel încât „să nu moară”, cum se întâmplă în cazul unui prunc ce vomită după ce a mâncat prea mult. Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Atunci înconjurând deodată puțin, ca o rază subțire și foarte mică mintea o răpește într-un extaz părăsind-o repede, ca să nu moară. De aceea prin această mare repeziciune, cel ce a văzut această frumusețe își amintește și recunoaște că n-a înțeles-o. Ca nu cumva, mâncând, ca prunc, mâncarea bărbaților desăvârșiți, îndată să se spargă sau să i se facă rău și să moară. Dar de atunci ea ne conduce, ne întărește, ne învață, arătându-se și fugind, când avem nevoie de acestea,nu când voim – căci aceasta le este propriu celor desăvârșiți.
Dar când suntem în greutăți sau slăbiți cu totul, ne vine în ajutor, ne răsare de departe și mă face să o simt în inima mea” Venirea și plecarea harului mai are o trăsătură salvatoare. Vine pentru o vreme, îl curăță pe om de o patimă și pleacă. Vine din nou să îl curețe de altă patimă și tot așa, până când omul devine capabil să-și curețe voința cu ajutorul harului dumnezeiesc și dătător de viață. După multă luptă și multe sacrificii, vine un timp când harul este statornic, mai mult sau mai puțin, înlăuntrul inimii și atunci domnește netulburată pacea! Doar liniște și dulceață! Atunci sufletul devine un Tabor, raiul coboară pe pământ! Împărăția lui Dumnezeu coboară în inimă, unde Sfânta Treime își face sălaș. Omul ajunge astfel după chipul și asemănarea lui Dumnezeu! M-am gândit cât de mare este iubirea lui Dumnezeu! Am citit de curând ceva ce se potrivește perfect cu ceea ce a spus Gheron: „Dacă nu ești încercat în lucrările, cursele și atacurile diavolului nu vei înțelege și nu vei putea prețui darurile pe care ți le face Sfântul Duh.
Dacă nu recunoști duhul care ucide, nu vei ajunge la cunoașterea Duhului ce dă viață. Nu vei cunoaște cu adevărat pe Dătătorul de viață – Hristos”. Ce mare este iubirea lui Hristos! El știe cum să întoarcă înspre bine meșteșugirile diavolului, cum să scoată dulceața din amar, cum să transforme ura diavolului în dragoste pentru El. Atunci înțelegem că, orice ar face diavolul, în final el se sinucide. Se distruge pe sine însuși. Lupta, bineînțeles, împotriva oamenilor și Dumnezeu îi permite să facă aceasta, pentru că și el este o persoană, și de aceea are libertatea pe care Făcătorul o respectă; dar Dumnezeu îi îngrădește lucrarea distrugătoare prin dragostea și mângâierea Sa. Am auzit odată un nevoitor spunând că Dumnezeu, prin dragostea Sa preschimbă mândria meschină în smerenie, care atrage harul Său. Adică imediat ce creștinul se mândrește cade.
După cădere, el se pocăiește, primind harul dumnezeiesc și ajunge chiar mai smerit. În acest fel el se curăță puțin câte puțin chiar și de necuratul și diavolescul păcat al mândriei. Așa, putem pe bună dreptate repetă, că diavolul se autodistruge – el este învins! Gheron s-a ridicat: — Este vremea vecerniei. Să împlinim această slujbă cu mătăniile. Intră în chilia aceea și roagă-te, rostind rugăciunea lui Iisus până te voi chema să reluăm discuția noastră. Nu trebuie să uităm niciodată „dulcea” rugăciune a lui Iisus! Am intrat în chilia pe care mi-a arătat-o. M-a înălțat prea sus și a fost bine că s-a oprit, pentru ca să mă pot odihni o clipă. Chilia era foarte mică, ca și toate chiliile la Sfântul Munte. Înăuntru era un pat mic, greu – câteva scânduri sprijinite de două picioare de lemn, cu o pătură pusă peste ele. Nimic care să-ți amintească de confortul din lume. Mai era o măsuță cu un opaiț vechi, înnegrit, și un scăunel pentru îndelungile ore de rugăciune de noapte. Era și o icoană a lui Hristos pe perete și puțin mai departe o icoană a Maicii Domnului, pe care călugării atoniți o iubesc în mod deosebit, pentru că ea este cercetătoarea, ocrotitoarea și Stăpâna Muntelui Athos. O completare necesară a chiliei erau câteva pânze de păianjen, mai ales în colțuri. Cine să găsească acolo timp pentru o curățenie serioasă? Imediat ce am intrat, după o privire rapidă prin chilie, am căzut cu greutate la pământ. Mi-am pus palmele pe podea, una peste cealaltă, cu capul sprijinit pe ele și am început să rostesc rugăciunea lui Iisus, uneori șoptit, alteori cu voce tare. O repetăm toată, apăsând mai mult fie pe cuvântul „Doamne”, fie pe cuvântul „Iisuse”, uneori pe cuvântul „Hristoase” și uneori pe expresia „miluiește-mă”, încât am putut reține rugăciunea mai bine în mintea mea. N-aș putea spune cât am stat întins pe podeaua chiliei. Chiar și timpul încetează în acele momente. Mă gândeam la păcatele mele și la prezența mea printre sfinții și de Dumnezeu purtătorii părinți, și plângeam. Spuneam din adâncul inimii mele ceea ce spune Sfântul Hrisostom – despre care unii spun, greșit, că nu voia ca monahii să trăiască în mănăstire.
„Binecuvântați fie luminătorii lumii”. Sunt binecuvântați deoarece „chilia lor e ferită de orice zgomot, sufletul de orice patimă și boală, și este blând și luminos și mai curat decât aerul cel mai curat. Lucrarea lor este cea pe care o avea Adam la început, înainte de cădere, când era îmbrăcat în slavă și vorbea cu Dumnezeu cu îndrăzneală, și locuia în acel loc plin de binecuvântare”.
După o vreme am auzit glasul ucenicului anunțându-mă că Gheron mă aștepta să continuăm discuția. Am mers din nou lângă pustnic, cu vădite semne de bucurie, dar în același timp și cu părere de rău pentru întreruperea rugăciunii.
— Cum ți s-a părut această pauză, m-a întrebat?
— N-aș putea spune, nu sunt în stare să mă pronunț, am spus. (Cine știe, poate în timp ce eu eram în chilie el s-a rugat numai pentru mine și de aceea am simțit o astfel de remușcare.) După puțin, am spus.
— Am simțit pacea copleșindu-mi sufletul. M-am simțit plin de păreri de rău pentru păcate și de bucurie pentru dragostea lui Iisus al meu. Da. Mă iubește mult mai mult decât pot eu să gândesc. Presupun că tu întotdeauna te simți așa. Este poate urmărea cercetării harului lui Hristos, care vine arătat după repetarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus, și care te umple de viață.
— Adevărat. Singurul lucru este că fructele rugăciunii lui Iisus sunt atât de numeroase că nu le poți arăta pe toate. Rugăciunea lui Iisus este ca un copac cu fructe multe și foarte dulci, una mai bună ca cealaltă.a.
— Dă-mi și mie din aceste fructe ale „preabinecuvântatei pustii”, pentru că sunt lipsit de harul dumnezeiesc. Culege și pentru mine câteva din aceste roade duhovnicești, ca cel puțin să le învăț și eu."
O noapte in pustia in pustia Sfântului Munte
Venirea si plecarea harului
Ierotheos Mitropolitul Nafpaktosului

Comentarii
Trimiteți un comentariu