"Cum trebuie să ne mântuim? Această întrebare a evlaviei creștine se naște în chip firesc în mintea fiecăruia, ca urmare a stricării și slăbirii firii omenești și a năzuinței către adevăr și dreptate, rămasă într-însa dintru început. Fiecare om care crede măcar câtuși de puțin în nemurire și în răsplata vieții veșnice, se întâlnește nevrând cu gândul care îl întreabă cum trebuie să se mântuiască, atunci când își întoarce privirea către cer. Întâmpinând greutăți în dezlegarea acestei probleme, el întreabă privitor la acest subiect pe oamenii bine pricepuți și informați, apoi după arătările lor citește cărțile de îndrumare scrise de scriitorii duhovnicești cu privire la această temă, stăruindu-se să urmeze în chip neabătut adevărurile și rânduielile, atât cele auzite cât și cele citite. În toate aceste îndrumări el găsește, el întâlnește ca pe niște condiții necesare pentru mântuire, care îi sunt puse la arătare, următoarele fapte bune: o viață plină de evlavie, nevoințele și ostenelile asupra noastră înșine, pentru o hotărâtă lepădare de sine, care ne conduce spre înfăptuirea faptelor bune, spre necurmata îndeplinire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, care mărturisesc o credință nezdruncinată și tare. Mai departe i se predică, cum că toate aceste condiții ce duc spre mântuire, trebuie să fie îndeplinite în chip necesar cu cea mai adâncă smerenie și toate laolaltă, fiindcă întrucât toate faptele bune atârnă una de alta, ele trebuie să se sprijine una de alta și să se însuflețească asemenea razelor soarelui, care numai atunci își arată puterea și produc flacără când se concentrează într-un punct. Iar altminteri, „cel ce este nedrept pentru puțin, este nedrept și întru mult“.
Ca un adaus la toate acestea, pentru o mai mare convingere despre necesitatea acestei activități multiple și într-una adunată, el aude o înaltă laudă pentru frumusețile faptelor bune și o osârdie hotărâtă pentru josnicia și sărăcia viciilor. Toate acestea sunt pecetluite cu o nemincinoasă făgăduință sau cu o măreață răsplată, sau cu o pedeapsă plină de chinuri și de nevoi în viața veșnică.
Acesta este îndeosebi caracterul predicii din timpurile mai noi!
Îndreptat spre calea cea bună, creștinul care dorește cu înfocare să-și mântuiască sufletul se apropie în chipul acesta cu bucurie de împlinirea îndrumărilor și de punerea în practică a tuturor celor auzite și citite. Dar vai! Chiar la început, la cel dintâi pas, făcut în avântul său, el nu-și găsește putința să-și atingă scopul, prevăzând și chiar experimentând că firea lui vătămată și slăbită va birui convingerile lui raționale, că libera lui voință este legată, înclinările sunt corupte, iar puterea duhului este neputincioasă. În timpul când își dă seama prin propria experiență de neputința lui, el trece în chip firesc la ideea, dacă nu s-ar găsi unele mijloace, care să ușureze împlinirea celor prescrise de legea Domnului, celor cerute de cucernicia creștină și a celor ce au fost împlinite de toți cei ce s-au învrednicit să dobândească mântuirea și sfințenia. Ca urmare, cu neputința puterilor de îndeplinire el se îndreaptă din nou către cei ce predică mântuirea, cu întrebarea: cum trebuie să mă mântuiesc? Ce răspuns voi da, pentru că nu pot îndeplini condițiile de mântuire? Dar oare acei ce practică aceste lucruri sunt în stare ei înșiși să împlinească fără nici o abatere tot ce-i învață pe alții? „Cere de la Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ți ajute!“ și atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnică dacă, ceva mai de cu vreme sau întotdeauna sau în orice stare am fi, am căuta să învățăm rugăciunea ca pe una ce este pricinuitoare tuturor faptelor care trebuiesc împlinite, prin care se dobândește mântuirea și pe care le cere o viața."
Sbornicul, volumul l, partea a-lll-a Invatatura Staretului Paisie, cap. II
Comentarii
Trimiteți un comentariu