"Și deși toate rugăciunile noastre pot avea aceeași însemnătate ca și rugăciunea lui Iisus, însă n-au aceeași înlesnire. Rugăciunea lui Iisus, fiind scurtă și putând fi folosită în orice îndeletnicire, în orice loc și în orice timp, precum și după însuși cuprinsul ei are în această privință o anumită întâietate, întrebuințarea ei e consfințită chiar de Evanghelie: aduceți-vă aminte de femeia hananeiancă, de orbii din Ierihon și alte cazuri. Și de aceea, ea, în acest scop, a fost întrebuințată în Biserica Ortodoxă, în toate timpurile și pretutindeni, și era recomandată de Sf. Părinți și de nevoitori. Se întrebuințau, e drept, în timpurile de mai înainte și alte rugăciuni scurte, care arătau una sau alta din stările de suflet creștin și care erau îndreptate spre aceeași țintă. Rostindu-le des, tare, sau fără de glas în inimă, credincioșii mențineau în sine amintirea necurmată de Dumnezeu și o comuniune evlavioasă de rugăciune cu El. Sf. Casian zice că, în Egipt, pe timpurile lui, rugăciunea scurtă, obișnuită era versetul 2 al Psalmului 69: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte; Doamne, ca să-mi ajuți mie, grăbește“! (Ps. 69, 1) Despre Sf. Ioanichie cel Mare se scrie, în viața lui, ca totdeauna spunea printre citirea psalmilor o astfel de rugăciune: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperitorul meu este Duhul Sfânt“. Altul oarecare își avea drept rugăciune necurmată aceste cuvinte: „Eu ca un om am greșit, iar Tu ca un Dumnezeu îndurat, miluiește-mă“! Altora le plăceau alte rugăciuni scurte. Însă, după cum s-a spus, din timpurile cele mai vechi foarte mulți alegeau rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul“, care mai târziu a ajuns la o întrebuințare obștească și chiar și în Tipicul bisericesc. Despre ea ne vorbesc Sf. Efrem Șirul, Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Isaac Șirul, Sf. Isichie, Sfinții Vărsanufie și Ioan, Sf. Ioan Scărarul. Sf. Ioan Gură de Aur zice despre ea așa: „Vă rog, fraților, niciodată să nu călcați și să nu disprețuiți rânduiala acestei rugăciuni. Un monah e dator – fie de mănâncă, sau bea, că sade sau slujește, sau călătorește, sau orice altceva ar face – să strige neîncetat: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă! Pentru că numele Domnului nostru Iisus Hristos, coborând înlăuntrul inimii, să-l smerească pe balaurul care se află acolo, iar pe suflet să-l mântuiască și să-i dea viața. Prin urmare, tu să petreci pururea cu numele Domnului Iisus, pentru ca inima ta să-L înghită pe Domnul, iar Domnul pe inima ta și acești doi una vor ajunge“, și în alt loc: „Nu vă despărțiți inima de Dumnezeu, dar petreceți cu El, și inima păziți-o cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos până când numele Domnului se va înrădăcina înlăuntrul inimii și ea nu va mai cugeta la nimic altceva, pentru ca să se slăvească Hristos în voi“!
La fel scrie și Sf. Ioan Scărarul: „Pomenirea lui Iisus să se unească cu răsuflarea ta“.
În Pravila lui Pahomie cel Mare, dată lui de către un înger, alături de alte rugăciuni sunt arătate și o sută de rugăciuni de ale lui Iisus. Sf. Ignatie Teoforul, bărbat apostolic, pe care în pruncia lui, Domnul Iisus Hristos l-a pus drept pildă de smerenie ucenicilor săi, a primit denumirea de „Teofor“ – purtător de Dumnezeu – pentru că, după spusele lui chiar, el pururea purta în inima să numele Domnului Iisus Hristos.
Și Dv. singuri bine știți cât de multe minuni au săvârșit cu numele sfânt al lui Iisus Hristos și cât de mulți au suferit pentru acest nume Sfinții Apostoli și ucenicii lui Hristos. "
Sbornicul vol 2
Dialogul 1 ( Convorbirea întaia)
Comentarii
Trimiteți un comentariu