O istorioară cu frica de Dumnezeu

Îmi aduc aminte de un filosof, care a venit la Socrate, alt filosof. Și acela avea o femeie foarte talentată. Și a început să spună: „Domnule, am o femeie așa de frumoasă!” Celalălt era la o masa cu un creion în mână și hârtie și a tras un zero. „Femeia mea-i de neam mare; taică-său a fost ministru”. Celălalt a mai tras un zero.

„Femeia mea îi sănătoasă ca oul, n-a fost bolnavă și nu-i bolnavă”. Acela a mai tras un zero. „Femeia mea îi foarte învățată”. Acela a mai tras un zero. „Femeia mea știe să lucreze lucruri de menaj, să facă prăjituri de tot neamul, bucate la mese mari”. Acela a mai tras un zero. „Femeia mea știe să toarcă broderii artistice, coase flori, împletește, face flanele cu mașina sau cu mâna. Uite câte talente are femeia mea!”. Acela a mai tras un zero.

La urmă a adăugat: „Femeia mea are frica de Dumnezeu și este credincioasă!”. Acela a pus un unu înainte, pusese șase zerouri. Unu urmat de șase zerouri face un milion. Și a spus: „Ia, acuma i-am dat valorare femeii tale. Nu când ai spus că-i frumoasă și învățată și sănătoasă și știe multe să facă, pentru că dacă îi lipsea frica lui Dumnezeu, toate erau la dânsa egal cu zero, nule, nimic!”

Așa se întamplă și cu bărbatul, ca și cu femeia aceea și cu orice om. Poate să aibă toate talentele, poate să știe toate meseriile din lume, poate să cunoască toate științele lumii, dacă îi lipsește frica lui Dumnezeu, îi lipsește școala înțelepciunii și omul acesta nu-i bun de nimic

Ne vorbește părintele Cleopa Ilie

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

"Asta a văzut Cuvioasa și n-a putut descrie în cuvinte omenești" ...

SFÂNTA CUVIOASĂ ELISABETA A TĂCUT. EA A VĂZUT SFÂRȘITUL OMULUI AȘA CUM ÎL ȘTIAM " N ăscută pe 16 iulie 1970, în satul Benia, comuna Moldova Sulița, județul Suceava, purta în viața civilă numele Rodica Lazăr. La data de 9 septembrie 1986, fata Rodica Lazăr, la numai 16 ani, a intrat în obștea Mănăstirii Pasărea, de lângă București. În anul 1988, de praznicul Sfintei Treimi a primit binecuvântarea să poarte culion și rasă. Pe data de 12 de-cembrie 1990, de sfântul ierarh Spiridon a primit rangul de rasoforă cu numele de Elisabeta. În anul 1991 a primit ascultarea de lucrătoare la atelierele mănăstirii Pasărea, unde se produceau obiecte de cult și bisericești. În ace-lași an a frecventat Școala de muzică psaltică din București, la Părintele profesor Victor Frangulea. La 22 mai 1996, din mila lui Dumnezeu, maica Timoteia i-a făcut chemare să meargă în Țara Sfântă, unde a făcut ascultare de paraclisier și cântăreț bisericesc la strană, la Biserica Românească de la Ierusalim. În anul 1...

NAȘTEREA DIN NOU ÎN HRISTOS..

" S finții Părinți ne spun că Dumnezeu a creat lumea și tot ce este în ea, dar își continuă creația zi de zi și clipă de clipă, veghind asupra întregii creații veșnic. Dumnezeu creează locuri, oameni, întâlniri, comuniuni între oameni care nu s-au cunoscut niciodată prin Duhul Sfânt. Oamenii cu o viață duhovnicească îmbunătățită, cu o viață de sfințenie lasă în urma lor o dâră a harului divin. Mai mult, atunci când îi întâlnești te simți mic, te simți slab, te simți păcătos. Într-o noapte de vară, a bătut la noi la ușă o astfel de persoană. Am deschis ușa și ne-a izbit în față harul divin. Era maica Teodora (Sfânta Elisabeta), pe care am poftit-o în casă, am așezat-o la masă. Am mâncat, ne-am rugat, am plâns cu lacrimile bucuriei duhovnicești. În acea noapte, s-a întâmplat o minune în casa noastră. Fosta soție, Cherața, a avut un moment de meditație profundă și de căință, ca într-un film i s-a derulat în față viața ei plină de păcate, după care a izbucnit în plâns și a plâns preț...

O inimă care nu plânge nu se roagă

"Omule… nu fugi de lacrimă, căci ea este semnul că inima ta încă respiră.Când omul nu mai are lacrimi, nu e doar că s-a uscat ochiul, ci s-a împietrit inima. Și o inimă împietrită nu mai poate nici iubi, nici ierta, nici simți prezența lui Dumnezeu. Sfântul Paisie spunea cu durere: „O inimă care nu plânge, nu se roagă.” Pentru că rugăciunea adevărată nu se face cu buzele, ci cu suspinul care se ridică din adâncul inimii, acolo unde cuvântul nu mai ajunge. Lacrima este glasul tainic al inimii. Ea nu cere, nu explică, nu argumentează — doar se varsă. Și în acea picătură mică, Dumnezeu citește tot ce omul nu mai poate spune. Când lacrima cade, cerul se deschide; când lacrima lipsește, cerul tace. De aceea, Sfântul Paisie spunea că lacrima e rugăciune curată, fără mândrie, fără formă, fără zgomot. Ea spală sufletul mai mult decât o mie de cuvinte rostite în grabă. Dar omul de azi s-a rușinat de lacrimă. Vrea să fie tare, să nu se vadă că îl doare, să nu pară slab. Și astfel își ascun...

Faceți căutări pe acest blog