"Cu ani în urmă trăia în Pipirig un bătrân minunat, căruia tot satul îi spunea moş Neculai Vărăticeanu. Şi era sărac bătrânul, dar foarte milostiv şi temător de Dumnezeu. În fiecare primăvară se tocmea cioban la oile satului. Drept simbrie, cerea un rând de haine de şiac, mâncare şi doi miei, pe care îi creştea cu multă grijă.Toamna, când se coborau oile din munte,moş Neculai Vărăticeanu aprindea două lumânări de ceară, lua două mieluțe în braţe şi le dădea de pomană la sătenii cei mai săraci din Pipirig.
Şi aşa făcea în fiecare an, până a îmbătrânit de tot şi nu mai putea umbla cu oile satului pe munte.
-De ce dai miei de pomană, moş Neculai?, îl întrebau oamenii.
-Ei, dragii mei, era pe vremuri un boier
foarte zgârcit. O singură dată în viață a dat şi el un miel de pomană. Pe urmă, boierul a murit şi s-a dus în iad, iar mielul, văzându-l în foc, mereu se înmuia în apă, apoi se ducea şi se scutura peste boier, de-i potolea focul. Dar apa era departe şi
până se întorcea mielul, focul iar se încingea deasupra boierului. Vedeţi, dacă ar fi dat de rând pomană doi miei, ei s-ar fi rânduit să-l ude pe rănd şi s-ar fi stins focul. De aceia dau eu în fiecare an doi miei de pomană, să aibă cine mă răcori dincolo! Moş Neculai Vărăticeanu a fost căsătorit în tinereţile sale şi a avut un fecior. Apoi feciorul i-a murit în primul război mondial şi i-a rămas nora văduvă cu doi copii. Prin anul 1930, bătrânul a căzut bolnav la pat şi a zăcut două săptămâni în casa nurorii sale. Într-o zi de Duminică, au venit vecinii să-l vadă pe moş Neculai.Cum vorbeau între ei, îndată bătrânul s-a sculat din pat, a ieşit puțin afară, s-a uitat la albastrul cerului, apoi,chemând pe nepotul cel mare, i-a zis:
-Măi Vasilică, când oi muri eu, ai să vrei tu
să-mi ții lumânarea? N-ai să te temi de mine? Că poate voi face urât cumva.
Am s-o țin, bunicule, nu mă tem! Iar vecinii, auzind ce vorbeşte bătrânul, au zis:
- I-auzi ce vorbeşte moş Neculai! Este în
mintea copiilor. O să sperie băiatul!
- Du-te, măi Vasilică, şi adu o lumânare, casă-ți arăt cum s-o ții, când am să mor! După ce a adus copilul lumânarea, adăugă bătrânul:
- Aprinde, Vasilică, lumânarea şi stai aici
lângă mine. Fă cruce şi nu te teme. În clipa aceea Moş Neculai Vărăticeanu a expirat de trei ori adânc şi a adormit în Domnul.Aşa s-a mutat la veşnica odihnă ciobanul satului Pipirig."
Istorioare duhovnicești
Arhimandrit Ioanichie Bălan
Comentarii
Trimiteți un comentariu