Jurnal de Craciun pe ferestre de inchisori

 "Suntem iar in pragul Craciunului, ce vine in fiecare an la noi toti, si iar vine…. si iar trece peste noi, cei care ramanem la fel de saraci in suflete, dar cu mese pline . Am ales sa scriu, pentru mine, pentru voi, poate nu vom mai saraci si de acest Craciun. Dar daca Domnul nu isi pune Darul Sau peste cuvantul meu sarac, nimic nu se va alege din ce astern in fata sufletelor voastre.
Acum mai bine de 2000 de ani Domnul a ales sa se nasca intre oameni si asa cum a fost atunci ,asa se intampla in fiecare an, Domnul coboara printre oameni si se naste in fiecare suflet ce il primeste . Si ca si atunci alege sa se nasca in cele mai smerite inimi si locuri. Asa se face ca pe vremea parintilor si a bunicilor nostri , pe aceste meleaguri s-au nascut suflete de crin, din lacrimi plamaditi si cu truda pamantului de sub noi crescuti.In aceste suflete a ales Domnul, iar, sa se nasca , printre ziduri groase de temnita si drugi de fier.Unul din acesti crini este Parintele Arhimandrit Gherasim Iscu , ce a plecat la Domnul in ziua Sfanta de Craciun, de mana cu tortionarul sau.
Grigore Iscu s-a nascut in judetul Bacau, pe 21 ianuarie 1912, din parinti credinciosi, si a apucat drumul calugariei de tanar. Isi traieste viata de calugar atat in manastirea Bogdana, cat si la Tismana, dar si in Transnistria, unde ctitoreste biserici. Instaurarea regimului communist il prinde ca staret la manastirea Tismana. Acolo gazduieste si ajuta rezistenta anticomunista, fapt pentru care va fi arestat la 26 septembrie 1948. Asa porneste pelerinajul parintelui Gherasim Iscu prin inchisorile Romaniei.Va trece prin Craiova, Aiud, Canal, Poarta Alba, Targu Ocna si va forma impreuna cu ceilalti Sfinti ai Inchisorilor, prin puterea credintei, iertare, dar si a rugaciunii inimii, zidul de care se va sparge intunericul cazut peste tara. La Canal va intalni un reeducat pe nume Vasilescu, care se va distinge prin cruzimea torturii asupra parintelui. In urma chinurilor, a infometarii si a conditiilor groaznice de trai, se va imbolnavi de tuberculoza si va fi transferat la Spitalul Penitenciar Targu Ocna.
Aici in camera 4 spital vor fi in noaptea de Craciun Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu , parintele Gherasim Iscu si tortionarul sau Vasilescu. Iata marturiile din ultima zi a parintelui, in noaptea de Craciun a anului 1951. Sa alegem si noi a ajunge langa ei , macar cu gandul, ca sa intelegem atat frumusetea ortodoxiei , cat si marea iubire a Domnului :
“Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, hepatită şi alte boli pe care nici nu mi le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu.
Era egumenul unei mănăstiri (Tismana). Acest om în etate cam de 40 de ani fusese aşa demult chinuit încât era aproape de moarte. Totuşi avea faţa liniştită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credinţa lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care îl schingiuse pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarăşii săi. Să nu credeţi ce spun ziarele că comuniştii îi urăsc pe preoţi, sau îi urăsc pe evrei. Nu-i adevărat. Ei urăsc pur şi simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creştini, urăsc pe antisemiţi, urăsc pe antihrişti, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăşte pe alt comunist. Se duşmănesc între ei. Şi când un comunist duşmăneşte pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare şi îl bate şi îl chinuieşte ca şi pe creştin.
Aşa se întâmplase că comunistul schingiuitor (torţionar), care chinuise pe acest preot până aproape de moarte – fusese şi el bătut până aproape de moarte de către tovarăşii săi, şi-şi dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghiarele morţii.
În timpul nopţii mă deşteaptă zicând: – Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoşătoare!
Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi . Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului ucigaşului său şi-l mângâia pe cap.
Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om schinghiuit continuă să mângâie pe asasinul său . Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela. Apoi preotul zise către acel om:
– Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea.
Dar nu a rostit aşa simplu aceste cuvinte. Poţi zice „iubesc” şi să fie un simplu cuvânt de 6 litere. Acesta însă zicea cu adevărat: „Te iubesc din toată inima mea”. Apoi a continuat:
– Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă, te iubesc şi Hristos te iubeşte. Îţi doreşte mântuirea ta cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele… El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţi doreşti să fii iertat. Doreşte să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăieşti.
În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigaşului înaintea propriei sale victime. Poate că viaţa este mai impresionantă în romane. Însă niciun romancier nu a scris vreodată aşa ceva. Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus pur şi simplu că înainte cu două mii de ani Hristos Se născuse în Vitleem. Era noaptea în care Hristos Se născuse, în inima unui torţionar comunist.
Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înşişi ochii mei.” (Richard Wurmbrand)
“În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi un fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu Gafencu, fratele meu cel mai drag. Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. Mam apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare
rapidă. La Canal, părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica Rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile. Delatorii l-au turnat de mai multe ori pentru că oficiază spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu Ocna, ca să moară umanitar.
Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi. Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă, s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.
Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri adânci:
– Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă… Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui…
S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:
– Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti, există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea. Fiţi deci binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţivă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…
Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impresionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice. (…) Am fost chemat la părintele Gherasim. A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.
– Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! A spus el stins. Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:
– Plec! Dumnezeu să vă binecuvânteze! A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii. Tăcerea a acoperit din nou camera pentru o vreme. Rugăciunea, ca
o scară cerească, cobora îngerii din ceruri pe pământ. Cerurile erau aici, cerurile erau pretutindeni.”

(Ioan Ianolide )
Parintele Arhimandrit Gherasim Iscu 

Articol scris, Alexandrina .

 

În inima robului,
Domnu-şi face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.

Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.

(versuri: Valeriu Gafencu)