"Fiecare om are înnăscută în el tânjirea după Dumnezeu; este atras de prezenţa Domnului, însetează după veşnicie, deoarece a fost plămădit de mâinile Sale. Însă atunci când încearcă să se înalţe la cer, punându-şi toată încrederea in sine, el absolutizează oarecum această nevoie stringentă şi cade in ispita îndumnezeirii de sine. De aceea este alungat de la Fata lui Dumnezeu. Dumnezeu îl cheamă pe om să împreună-lucreze cu El. Omul trebuie să se străduiască să împlinească partea care ține de el, fără a pierde însă conştiinţa plină de recunoştinţă a faptului că partea cea mare a fost deja împlinită de către Dumnezeu Însuşi, prin Crucea şi Învierea Domnului Iisus Hristos. Atunci când creştinul ajunge la limanul despătimirii, el trăieşte într-o stare de extremă încordare ziditoare. Sfântul Ioan Scărarul definește nepătimirea ca fiind „învierea sufletului înainte de cea a trupului"7. Iar Cuviosul Sofronie lămureşte că starea nepătimirii cea asemenea lui Dumnezeu îi împărtăşeşte omului arătarea Luminii nezidite şi, într-un adevărat imn pe care i-l închină, scrie: „Nepătimirea creştină nu este lepădare a fiinţării, ci înveșmântare într-o nouă viaţă, sfântă, veşnică, adică în Dumnezeu. [...] Năzuind către nepătimire, pravoslavnicul nevoitor năzuieşte către o vie şi adevărată părtăşie cu Dumnezeu, pe care îl ştie a fi nepătimitor. Nepǎtimirea lui Dumnezeu nu este ceva mort, static, ei nu îi este propriu a nu lua parte la viața lumii şi a omului. Nepătimirea lui Dumnezeu nu este lipsa în El a mişcării, a împreună pătimirii, a iubirii. [...] Dumnezeu este întreg viaţă, întreg iubire; Dumnezeu este lumina în care nu este niciun întuneric. [...] Dumnezeu este nepătimitor, dar nu nepărtaş la viața făpturii. [...] El mântuieşte ca un Tată, ca un Prieten; mângâie ca o mamă; ia parte în chipul cel mai apropiat la toată istoria omenirii, la viața fiecărui om, însă prin aceasta nu se aduce nici schimbare, nici clătinare, nici înşiruire în Însăşi Fiinţa Dumnezeiască”. Cel despătimit nu înăbuşă fiecare simţământ sau gând care îi tulbură concentrarea. Dimpotrivă, el este plin de cugete, de înțelesuri, de simțăminte care îl îmboldesc spre unirea cu Dumnezeu. Nepătimirea este împletirea recunoştinţei şi a iubirii faţă de Dumnezeu şi om. ,,Nǎzuind către nepătimirea asemenea lui Dumnezeu, pravoslavnicul nevoitor gândeşte acea nepătimire nu ca pe o <<rece nepăsare>>, nu ca pe o «<despuiere de o existenţă iluzorie>>, nu ca pe o contemplare a celor aflate <<din-
colo de bine şi de rău», ci ca viaţă în Duhul Sfânt. Cel nepătimaş este plin de dragoste, de împreună-pătimire, de părtăşie, dar toate acestea purced de la Dumnezeu Care lucrează în el. Nepătimirea se poate defini ca <<dobândirea Duhului Sfânt», ca Hristos viețuind în noi" .
Isihasmul
Cuptorul înrourat al inimii
ISIHASMUL ȘI RELIGIILE ORIENTALE

Comentarii
Trimiteți un comentariu