Despre rugăciunea lui Iisus

 

1. Despre rugăciunea grăită.

 „Într-o formă scurtă ea se zice aşa:

Doamne miluieşte; Doamne, lisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul; iar cea completă aşa:Doamne, lisuseHristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

La început ea se rosteşte în cea mai mare parte în chip silit şi fără plăcere, dar, pe măsura îndeletnicirii şi silinţei pentru ea, numai dacă este o hotărâre fermă ca prin rugăciune, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să împuțineze patimile cele de tot felul, din vreme în vreme va deveni mai uşoară, mai plăcută şi mai dorită. La rugăciunea grăită cu toată puterea să ţinem mintea în cuvintele rugăciunii, s-o rostim fără deg răbire, toată  atenţia s-o concentrăm în gândurile exprimate prin cuvinte, iar când mintea va aluneca spre gânduri străine, fără tulburare s-o închidem din nou în cuvintele rugăciunii Scara 28, 17).

Nerăspândirea minții nu se dă degrabă, ci când binevoiește  Dumnezeu. Acest dar al lui Dumnezeu nu se hotărăşte de timp,nici de cantitatea rugăciunilor, ci de smerenia din inimă şi de harul lui Hristos şi de silinţele noastre de totdeauna pentru ea.

De la rugăciunea grăită cu luare aminte se face trecerea sprer ugăciunea minții, care se numeşte astfel atunci când tindem cu mintea numai spre Dumnezeu sau îl vedem pe Dumnezeu.cerească sau suprafirească - n. aut.) luminează tot lăuntrul lui şi orice ar face, ar vorbi, ar gândi, face totul cu o conştiinţă deplină şi cu luare aminte. El poate să vadă limpede atunci, ce fel de gânduri vin, ce fel de intenţii şi dorințe, şi cu plăcere si- leşte mintea, inima şi voinţa spre ascultarea lui Dumnezeu Hristos şi spre împlinirea oricărei porunci a lui Dumnezeu sau a Părinţilor; iar orice abatere de la ele e ștearsă de simţământul pocăinţei şi zdrobirii din inimă, cu o părere de rău neprefăcută şi cu o cădere smerită şi plină de îndurerare către Dumnezeu,cerând şi aşteptând ajutor de sus pentru neputinţa sa. Şi Dumnezeu, văzând o astfel de smerenie a lui, nu-l lipseşte de harul Său" (Sb. 2, 497-500) . (La finele citatului găsim indicaţia că el ar fi luat din volumul întâi al Sbornicului. Din exemplarul meu lipseşte însă acest text important.

2.Despre rugăciunea minții.

În timpul rugăciunii din minte trebuie să ţinem atenţia în inimă în faţa lui Dumnezeu. Pe măsura stăruinței noastre şi silinţei noastre smerite inrugăciune, Dumnezeu dăruieşte cel dintâi dar minţii noastre adunarea şi concentrarea în rugăciune. Când luarea aminte către Domnul rămâne fără de ieşire, atunci ea este o luare aminte harică, iar luarea aminte a noastră este totdeauna silită. De la o astfel de rugăciune a minţii se face trecerea larugăciunea cea lăuntrică din inimă, numai dacă este un povǎțuitor iscusit, foarte uşor şi liber. Când suntem cu simţămintele inimii cu Dumnezeu, iar dragostea de Dumnezeu umple inima, atunci o astfel de rugăciune poartă numele decea a inimii.

3. Despre rugăciunea lăuntrică cea din inimă. 

În Evanghelie s-a spus: cine vrea să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa. Dacă vom aplica aceste cuvinte la lucrarea rugăciunii, apoi ele vor însemna următoarele: cine vrea să se nevoiască în chip legiuit cu nevoința rugăciunii, mai înainte de toate să se lepede de voia sa şi de priceperea sa, iar după aceeasă-şi ducă crucea, adică acea osteneală trupească şi sufletească, care este de neînlăturat în această nevoinţă. "Lăsându-ne pe noi înșine în intregime în grija cea neadormită a lui Dumnezeu, să suportăm această osteneală cu smerenie şi cu voie bună pentru adevăratul bine, care se dăruieşte unui nevoitor râvnitor de rugăciune de la Dumnezeu la vremea sa,când Dumnezeu, cu harul Său, va pune hotar minţii noastre și o va aşeza să stea nemişcată în inimă cu aducerea aminte de Dumnezeu. Când o astfel de stare a minţii va deveni ceva firesc şi permanent, ea poartă la Părinţi denumirea de unire a minţii cu inima; într-o astfel de întocmire mintea nu mai are dorința de a fi în afară de inimă; dimpotrivă, dacă din oarecare împrejurări ea va fi reţinută în afară de luarea aminte din inimă, apoi ea are o dorinţă de neînfrânt de a se întoarce înlăuntrul său cu oarecare sete duhovnicească şi cu o râvnă să se apuce din nou de zidirea casei lăuntrice... La o astfel de întocmire din inima omului, tot ce este în capul lui trece în inimă, şi atunci o lumină oarecare inţelegătoare (o lumină).

Despre rugăciunea lui Iisus.Capitulul 2 Treptele și felurile rugăciunii 

Autor. Preot Toma Marcu