Despre nesimțire, adică despre amorțirea sufletului și moartea minții mai înainte de moartea trupului

       

"Lipsa de durere (împietrirea) este o nepăsare care a pătruns în fire, amorțire a gândului, naștere a obișnuințelor rele, cursă pentru osârdie, laț pentru bărbăție, necunoaștere a străpungerii inimii, ușă a deznădejdii, maică a uitării, care, născând pe fiica sa, iarăsi îi devine fiica; ea este lepădare a fricii de Dumnezeu.

       Cel fără durere (împietritul la inimă) este filozof fără de minte, învățător care se osândește pe sine însuși, iubitor de cuvinte care vorbește împotriva sa, orb care îi învață pe alții să vadă. Vorbește de lecuirea rănii, dar în același timp neîncetat o scarpină și o zgândărește. Se plânge de boală și nu încetează să mănânce cele care îl vatămă. Se roagă să fie izbăvit de patimă și îndată o împlinește cu fapta. Se mânie pe sine însuși pentru săvârșirea ei, dar nu se rușinează ticălosul de cuvintele sale. "Rău fac" strigă, și continuă cu osârdie să facă cele rele. Cu gura se roagă împotriva patimii sale, iar cu fapta pentru ea se nevoiește. Îi place să filozofeze despre moarte, dar trăiește ca un nemuritor. Suspină pentru despărțirea sufletului de trup, iar el dormitează ca și cum ar fi veșnic. Vorbește despre înfrânare, dar se năpustește la îmbuibare. Citește cuvânt despre înfricoșata judecată și începe să râdă. Citește cuvânt împotriva slavei deșarte și se laudă cu citirea. Vorbește despre priveghere și îndată se cufundă în somn. Laudă rugăciunea, dar fuge de ea ca de bici. Fericește ascultarea, dar el cel dintâi o calcă. Îi laudă pe cei neîmpliniți,dar el însuși nu se rușinează să țină minte răul și să se certe pentru o zdreanță. Mâniindu-se, se amărăște și, pentru însuși faptul ca se amărăște, se mânie iarași; și astfel pătimind înfrângere după înfrângere, nu simte. Săturându-se, se căiește și peste puțin iarăși se îndoapă. Fericește tăcerea, însă o laudă pe ea prin multă vorbire. Îi învață pe alții blândețea, însă adesea, chiar în timpul când îi învață, se mânie și, pentru această supărare a sa, iarăși se mânie pe sine. Deșteptându-se din somnul păcatului, suspină; însă, clătinând din cap,din nou se dă pe sine patimii. Osândește râsul și da lecții despre plâns zâmbind. Se învinuieste înaintea altora că are slavă deșartă, însă prin aceasta încearcă să dobândească slavă. Se uită la fețele oamenilor cu poftă pătimașă și în același timp vorbește despre întreaga înțelepciune. Petrecând în lume,îi laudă pe cei ce se liniștesc ( la pustie) și nu pricepe că prin aceasta se face de rușine pe sine însuși. Îi slăvește pe cei milostivi,dar pe cei săraci îi defaimă. Mereu dă vina pe sine și nu vrea să-și vină în simțire, că să nu zic că nu poate." 

SCARA

Sfântul Ioan Scărarul